Capitolul 1 — Fara sa priveasca
Doru locuia in blocul acela de noua ani. In noua ani invatase sa faca drumul pana la lift, sa coboare, sa deschida usa de la intrare si sa ajunga la masina fara sa se uite la nimeni. Nu din aroganta. Din obisnuinta. Din acel fel al unora de a trai in propriul lor tunel.
Apasase butonul femeii cu par roscat fara sa se gandeasca. Vazuse din coada ochiului ca era incarcata cu rucsacul si cu o haina prea groasa pentru sezon si apasase etajul sase, cum apasa in fiecare dimineata pentru vecinul de la sase cu care nu schimbase niciodata un cuvant.
Capitolul 2 — Ochii
Liftul se oprise la etajul patru fara motiv. O defectiune veche pe care administratorul o tot amana s-o repare. Usile se deschisesera.
Se uitasera amandoi la usa deschisa, apoi unul la celalalt. Prima data.
Doru vazuse ochii ei si ceva i se oprise inauntru. Nu respira. Stia ochii aceia. Culoarea lor exacta — caprui cu un strat de verde deasupra, ca un lac toamna — o stia de pe o fotografie care se decolorase in portofelul lui.
Fotografia fetitei lui. A fetitei pe care o lasase cu mama ei la doua zile dupa ce nascuse si nu se mai intorsese.
Capitolul 3 — Portofelul
Scosese portofelul cu mana care nu ii tremura deloc — tremura tot restul corpului, dar mana aceea era incrementa. Scotuse fotografia. O intinsese spre ea.
Alexandra o privise. O fetita de doua zile. Pe verso, cu scrisul mamei ei: Alexandra, 14 martie 1993.
Se uitase la el. El se uitase la ea.
Nu spusese nimic. El nu putea. Ea nu stia ce sa spuna.
Capitolul 4 — Holul
Iesisera amandoi din lift la etajul patru, desi niciunul nu locuia acolo. Stateacu pe hol, ea cu fotografia in mana, el cu spatele la perete.
Ii spusese in cele din urma: ma cheama Doru. Stiu ca nu e suficient. Stiu ca nu am dreptul sa iti cer nimic.
Alexandra nu raspunsese imediat. Se uitase indelung la fotografie.
Dupa o vreme ii spusese: mama mi-a zis ca ai plecat. Nu mi-a zis ca ai tinut o poza.
Doru isi pusese mana la ochi si nu mai spusese nimic.
