Ana voia doar să șteargă praful de pe fotografiile din hol.
Era duminică seara, iar casa mamei ei mirosea a cafea, mobilă veche și flori uscate. Pe perete stăteau aceleași poze de ani întregi: nunta părinților, botezul ei, bunicii, rudele plecate.
Când a luat fotografia de la botez, rama i-a alunecat din mână și s-a lovit de podea.
Sticla s-a crăpat.
Ana s-a aplecat să o ridice, dar a observat că spatele ramei se desprinsese. Între fotografia veche și carton era împăturită o hârtie îngălbenită.
A desfăcut-o.
Era certificatul ei de botez.
Pe prima pagină era numele ei. Data. Biserica. Nașii.
Dar când a ajuns la numele tatălui, Ana a simțit că i se taie respirația.
Nu scria „Nicolae Popa”, omul care o crescuse.
Scria alt nume.
Mihai Dobre.
Ana a intrat în sufragerie cu hârtia în mână. Mama ei, Rodica, stătea la masă cu nașul ei, domnul Pavel.
— Mamă, de ce pe certificatul meu scrie alt nume la tată?
Rodica a ridicat privirea și a albit.
— De unde ai asta?
— Din spatele fotografiei mele de botez.
— E o greșeală veche, nu contează.
Dar vocea ei tremura.
Atunci nașul Pavel s-a ridicat încet.
— Nu e nicio greșeală. Eu am fost acolo.
Ana s-a întors spre el.
— Ce vreți să spuneți?
Bărbatul a privit-o cu tristețe.
— Tatăl tău adevărat a fost ținut departe de tine.
Rodica a început să plângă.
Adevărul ieșea la lumină după douăzeci și opt de ani.
Mihai Dobre fusese primul iubit al Rodicăi. Se iubeau, dar familia ei nu îl acceptase. Era sărac, fără casă, fără poziție, fără nume bun în sat. Când Rodica rămăsese însărcinată, părinții o presaseră să rupă legătura cu el și să se căsătorească cu Nicolae, bărbatul stabil care o ceruse de soție.
Mihai nu aflase niciodată că avea un copil.
— Cum ai putut? a întrebat Ana.
Rodica plângea.
— Mi-a fost frică. Eram tânără. Toți îmi spuneau că fac ce e mai bine pentru tine.
— Nu. Ai făcut ce era mai ușor pentru tine.
Nașul Pavel a pus pe masă o fotografie veche.
În ea, Mihai ținea în mână un buchet de flori și zâmbea spre cineva din afara cadrului.
— El a venit la botez, a spus Pavel. A stat afară, în curtea bisericii. Rodica i-a spus că nu are dreptul să intre.
Ana și-a dus mâna la gură.
Omul despre care nu știuse nimic fusese la câțiva pași de ea în prima ei zi importantă.
— Trăiește? a întrebat ea.
Pavel a dat din cap.
— Da. Și încă locuiește în același oraș.
Două zile mai târziu, Ana l-a găsit.
Mihai Dobre locuia singur, într-o casă mică, plină de ghivece și fotografii vechi. Când a deschis poarta și a văzut-o, a încremenit.
Nu știa cine este.
Dar parcă o recunoștea.
Ana i-a întins certificatul.
— Cred că sunt fiica dumneavoastră.
Bărbatul a luat hârtia cu mâinile tremurânde. A citit numele, apoi s-a sprijinit de poartă.
— Am avut o fată?
Ana a început să plângă.
Nu a fost o întâlnire ca în filme. Nu s-au îmbrățișat imediat, nu s-au vindecat într-o zi.
Dar au stat la masă, au vorbit, au privit fotografii și au început să lege o viață ruptă de o minciună.
Când Ana s-a întors acasă, Rodica o aștepta în sufragerie.
— Mă urăști?
Ana a privit certificatul de pe masă.
— Nu știu dacă te urăsc. Dar știu că nu mai pot trăi cu adevărul ascuns în spatele unei rame.
