România păstrează obiceiuri care, pentru un străin, pot părea greu de înțeles la prima vedere. Unul dintre ele este pomana: darul făcut pentru sufletul celor care nu mai sunt printre noi.
Pentru noi, gestul acesta nu e doar o datină. E o formă de respect, de dragoste și de legătură cu cei plecați. În multe familii, rudele pregătesc de-a lungul anilor mâncare, colivă, colaci și lumânări, pe care le împart în amintirea celui drag.
De ce îi surprinde pe cei din afară
În alte culturi, morții sunt amintiți doar în anumite zile sau printr-o vizită la cimitir. Un om crescut așa poate rămâne mirat să vadă o familie care gătește special ca să dea de pomană.
Și mai mult îl poate impresiona faptul că gestul se repetă la anumite termene după deces. În multe case, el continuă apoi an de an.
„Să fie primit”, o rugăciune spusă pe scurt
Puțini români nu au auzit vreodată aceste cuvinte atunci când cineva oferă ceva de pomană. În spatele lor stă multă credință și multă emoție.
Cel care dă spune, de fapt, că darul este pentru sufletul unui om care nu mai e printre cei vii. Cel care primește răspunde „Să fie primit”, ca o acceptare și ca o mică rugăciune.
Este unul dintre gesturile care par mici, dar au trecut peste generații.
Ce înseamnă pomenirea în tradiția creștină
În credința creștină, pomenirea celor adormiți înseamnă rugăciune pentru sufletele lor. Familia merge la biserică și aduce colivă, colaci, vin și lumânări, iar preotul se roagă pentru cel plecat.
După slujbă, ce s-a adus se împarte rudelor, vecinilor sau celor aflați în nevoie. Pentru mulți credincioși, pomana este și un act de milostenie. Amintirea celui mort se leagă astfel de un bine făcut altcuiva.
Coliva, lumânarea și celelalte daruri
Coliva este poate cel mai cunoscut aliment al pomenirii. De obicei se face din grâu fiert și îndulcit. Se decorează cu zahăr pudră, nucă, bomboane sau cacao și poartă adesea semnul crucii.
Are și un sens adânc. Grăunțele de grâu trebuie îngropat ca să rodească din nou, de aceea e privit ca o imagine a morții și a învierii. Din acest motiv, coliva nu lipsește de la majoritatea parastaselor ortodoxe.
În multe zone, pomana nu înseamnă doar mâncare. Se pot da colaci, fructe, dulciuri, vase, prosoape, haine sau alte obiecte. Obiceiurile diferă de la o regiune la alta, uneori chiar de la un sat la altul.
Lumânarea are un loc aparte. Ea simbolizează lumina și aproape că nu lipsește la nicio pomenire.
Satul ține tradiția, orașul o adaptează
La sat, pomenile și parastasele se respectă încă cu mare grijă. Femeile gătesc, vecinii ajută, iar rudele se întorc acasă chiar dacă locuiesc la sute de kilometri.
„Așa am pomenit și noi de la părinții noștri” este o explicație pe care o auzim des. În spatele ei se ascunde dorința de a nu rupe legătura dintre generații.
La oraș, lucrurile se schimbă uneori. Familiile sunt mai mici, rudele stau departe, iar timpul e tot mai scurt. Unii aleg pomeniri mai simple, alții dau alimente unor oameni nevoiași sau fac donații în memoria celui plecat.
Forma se schimbă, dar ideea rămâne: faci un bine în numele cuiva pe care nu-l mai ai alături.
Nu e doar despre moarte, ci și despre iubire
Văzută de departe, pomana pare legată doar de moarte. Cei care o trăiesc o simt însă ca pe un act de iubire și de memorie.
Un pachet dat unui vecin poate purta amintirea unei mame. O lumânare aprinsă poate fi pentru un tată care nu mai e. O farfurie de mâncare dată unui om sărac poate duce numele unui bunic plecat de zeci de ani.
În astfel de gesturi mici, oamenii găsesc uneori alinare. În zilele de pomenire se spun povești, se rostesc nume, se aprind lumânări și se împart bucate. Pentru câteva ore, cel plecat pare din nou aproape.
Tu mai ții acest obicei?
Nu există o singură formă de pomană în România. În Oltenia sunt unele datini, în Moldova altele, iar în Transilvania sau Maramureș pot fi din nou diferite. Uneori se pun mese mari, alteori se împart doar câteva pachete.
Unele familii păstrează fiecare detaliu primit de la bunici. Altele aleg varianta simplă, cu rugăciune și milostenie. În centru rămâne însă același lucru: pomenirea celui care a plecat.
Pentru unii e credință, pentru alții e tradiție. Pentru cei mai mulți e felul prin care spun: „Nu te-am uitat”. Iar în multe familii românești, cât timp numele unui om e rostit cu drag, el nu este cu adevărat uitat.
Notă: Acest articol a fost realizat cu ajutorul inteligenței artificiale (AI), pe baza unor informații din surse publice.