Ioana nu fusese niciodată o femeie geloasă fără motiv.
Nu-i controla telefonul lui Radu.
Nu-l suna de zece ori când întârzia.
Nu-i verifica buzunarele.
Nu făcea scene pentru fiecare mesaj primit seara.
Credea că, dacă un om vrea să trădeze, nu îl oprești cu întrebări.
Îl oprește doar caracterul.
Iar ani la rând, ea crezuse că Radu avea caracter.
Se cunoscuseră pe vremea când el nu avea nimic. Nici firmă, nici mașină bună, nici haine scumpe, nici siguranța aceea a bărbatului care intră într-o cameră și crede că i se cuvine tot.
Ioana fusese lângă el când locuiau într-o garsonieră mică, cu mobilă veche și facturi puse pe frigider. Îi fusese alături când își deschisese prima afacere și tremura la fiecare plată întârziată.
Acum aveau un apartament frumos, vacanțe, haine bune și oameni care îi invidiau.
Dar liniștea dispăruse.
În ultimele luni, Radu se schimbase.
Nu mult.
Nu brusc.
Dar suficient cât o femeie care iubește să simtă.
Telefonul întors cu fața în jos.
Mesaje șterse.
Duș făcut imediat ce intra în casă.
Cămăși puse direct la spălat.
Explicații lungi pentru întârzieri scurte.
În seara aceea, Radu a intrat pe ușă aproape la miezul nopții.
— Iar ai avut ședință? a întrebat Ioana din living.
— Da, a răspuns el, prea repede. S-a prelungit.
Și-a dat jos haina în grabă, ca și cum voia să scape de ea înainte ca Ioana să se apropie.
Dar era prea târziu.
Parfumul ajunsese deja până la ea.
Ioana s-a oprit în loc.
Era un parfum feminin. Scump. Intens. Genul de parfum care nu rămâne pe tine doar pentru că ai trecut pe lângă cineva.
Era un parfum care se lipește de haine când o femeie stă prea aproape.
Ioana s-a apropiat încet.
Radu a încremenit.
— Ce faci?
Ea a tras aer adânc în piept lângă el și l-a privit direct.
— Miroși a parfum scump de damă.
Radu a râs scurt.
Un râs prost.
— Am fost într-un lift aglomerat, exagerezi!
Ioana nu a răspuns imediat.
L-a privit.
Îi cunoștea toate fețele.
Fața de om obosit.
Fața de om nervos.
Fața de om vinovat.
În seara aceea, Radu avea fața unui bărbat prins înainte să-și termine minciuna.
— În ce lift? a întrebat ea.
— La birou.
— La birou, la ora asta?
— Ioana, te rog. Nu începe iar.
Acea frază a durut.
Nu pentru că era nouă, ci pentru că devenise scutul lui preferat.
De fiecare dată când ea întreba ceva firesc, el o făcea să pară exagerată.
Ioana a atins ușor materialul hainei, fără să o ia din mâna lui.
Parfumul era acolo.
Clar.
Și atunci inima i-a bătut altfel.
Nu doar pentru că mirosea a femeie.
Ci pentru că parfumul acela îi era cunoscut.
Mult prea cunoscut.
L-a mai simțit o singură dată, cu luni în urmă, într-un apel video cu sora ei geamănă, Clara.
Clara locuia în Italia de aproape șapte ani. Era genul de femeie care avea gusturi scumpe, apariții perfecte și un mod de a vorbi care făcea totul să pară mai elegant decât era.
Îi arătase Ioanei parfumul într-o seară, râzând:
— Îl găsești doar aici, într-un magazin mic din Milano. E semnătura mea.
Ioana ținuse minte.
Pentru că, atunci când ai o soră geamănă, unele detalii rămân în tine altfel.
Aceeași față.
Aceiași ochi.
Aceeași voce, aproape.
Dar vieți complet diferite.
Clara fusese mereu cea îndrăzneață.
Ioana, cea calmă.
Clara, cea care pleca.
Ioana, cea care rămânea.
Iar în acea seară, parfumul Clarei era pe haina lui Radu.
Ioana a simțit că stomacul i se strânge.
Nu putea fi.
Clara trebuia să ajungă în țară abia a doua zi, cel puțin așa spusese.
Venirea ei era o surpriză pentru mama lor.
Dar Ioana primise cu trei ore înainte un mesaj scurt de la ea:
„Am aterizat. Îți povestesc mâine. Nu spune nimănui.”
Atunci nu i se păruse ciudat.
Acum, fiecare cuvânt avea greutate.
Ioana a ridicat privirea spre Radu.
— Parfumul ăsta se vinde doar în Italia…
El s-a schimbat la față.
Nu mult.
Dar destul.
— De unde știi tu asta?
Ioana a simțit că i se confirmă ceva înainte să fie rostit.
A făcut un pas mai aproape.
— …unde sora mea geamănă a aterizat acum trei ore.
Radu a rămas nemișcat.
Pentru prima dată, nu a mai avut replică.
Nu a râs.
Nu a negat.
Nu a spus că exagerează.
Doar a înghițit în sec.
Și în tăcerea lui, Ioana a aflat tot.
— Ai fost cu Clara?
— Ioana…
— Radu. Ai fost cu sora mea?
El și-a trecut mâna prin păr, disperat să găsească o ieșire.
Dar nu mai exista.
— Nu a fost așa cum crezi.
Ioana a închis ochii.
Fraza aceea era aproape jignitoare.
— Atunci spune-mi cum a fost. Pentru că eu am în fața mea soțul meu, mirosind a parfumul surorii mele, la trei ore după ce ea a aterizat în țară pe ascuns.
Radu a tăcut.
Ioana a luat telefonul de pe masă și a sunat-o pe Clara.
Radu s-a repezit cu privirea spre ecran.
— Nu o suna.
Ioana a zâmbit trist.
— De ce? E doar sora mea.
Telefonul a sunat de patru ori.
Apoi Clara a răspuns.
— Ioana?
Vocea ei era joasă.
Prea joasă.
— Unde ești? a întrebat Ioana.
— La hotel. Sunt obosită. Vorbim mâine.
— Ce parfum porți?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Radu a închis ochii.
Ioana a înțeles tot înainte ca sora ei să spună ceva.
— Clara, repet. Ce parfum porți?
— Ioana, ce se întâmplă?
— Se întâmplă că Radu tocmai a intrat în casă mirosind exact ca tine.
Altă tăcere.
Apoi un oftat.
Nu o negare.
Nu un șoc.
Nu o întrebare.
Un oftat.
Asta a fost mai dureros decât orice.
Ioana a închis telefonul.
Mâinile îi tremurau, dar vocea i s-a făcut rece.
— De când?
Radu a deschis gura.
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
El a privit în podea.
— De câteva luni.
Ioana a simțit cum i se rupe ceva în piept.
Câteva luni.
În timp ce ea îi trimitea Clarei poze cu casa.
În timp ce îi povestea despre planurile lor.
În timp ce îi spunea că Radu e obosit, stresat, schimbat.
Sora ei știa.
Nu doar știa.
Era motivul.
— Cu sora mea geamănă? a șoptit Ioana.
Radu părea rușinat, dar nu suficient. Niciun om rușinat cu adevărat nu continuă luni întregi aceeași trădare.
— S-a întâmplat. Nu am plănuit.
— Nu. O dată se întâmplă. Luni întregi se aleg.
El s-a uitat la ea.
— Îmi pare rău.
Ioana a râs fără sunet.
— Nu știi încă pentru ce îți pare rău.
S-a dus în dormitor și a scos o valiză mică.
Radu a urmat-o.
— Ce faci?
— Te ajut să pleci.
— Ioana, nu putem termina așa.
Ea s-a întors spre el.
— Ba putem. Pentru că tu ai început sfârșitul în ziua în care ai confundat sângele meu cu o aventură.
Radu a tăcut.
Cuvintele ei îl loviseră.
Dar nu suficient cât să repare ceva.
Clara a venit la ușă după aproape o oră.
Probabil spera să explice. Să plângă. Să spună că a greșit. Să invoce singurătatea, atracția, confuzia, asemănarea dintre ele.
Ioana i-a deschis.
Pentru câteva secunde, cele două surori gemene au stat față în față.
Aceeași privire.
Aceeași formă a feței.
Aceeași copilărie împărțită.
Dar în seara aceea, între ele era o prăpastie.
Clara avea ochii roșii.
— Ioana…
— Nu.
— Lasă-mă să explic.
— Nu există explicație pentru asta.
Clara a început să plângă.
— N-am vrut să te rănesc.
Ioana a privit-o ca pe o străină.
— Atunci de ce ai ales singurul om care putea să mă distrugă?
Clara n-a răspuns.
Pentru că unele întrebări nu au răspuns. Au doar vină.
Ioana s-a dat un pas înapoi și a privit-o din cap până-n picioare.
Parfumul era același.
Acum nu mai era doar un miros.
Era dovada.
— Știi ce e cel mai trist? a spus Ioana. Toată viața oamenii ne-au confundat. Dar eu nu te-am confundat niciodată cu cineva care mi-ar putea face rău.
Clara a izbucnit în plâns.
Ioana nu a plâns.
Nu atunci.
Durerea era prea mare ca să mai iasă normal.
Radu a plecat în noaptea aceea.
Clara a rămas pe hol câteva minute, sperând poate ca sora ei să o cheme înapoi.
Dar Ioana a închis ușa.
Nu cu furie.
Cu sfârșit.
În lunile care au urmat, familia s-a rupt în două. Mama lor a încercat să le împace. Rudele au spus că „sângele apă nu se face”. Prietenii au sfătuit-o pe Ioana să ierte, să treacă peste, să nu piardă o soră.
Dar nimeni nu putea înțelege că Ioana nu pierduse doar o soră.
Pierderea era dublă.
Bărbatul care îi jurase iubire și femeia care îi împărțise chipul o trădaseră împreună.
Mai târziu, Clara s-a întors în Italia.
Radu a încercat să o caute pe Ioana de multe ori. I-a trimis flori. Mesaje. Scuze.
Ea nu i-a răspuns.
Într-o zi, și-a schimbat parfumul.
Nu pentru că parfumul acela fusese al ei.
Ci pentru că nu mai suporta niciun miros care îi amintea că uneori trădarea nu vine de la necunoscuți.
Vine purtând același sânge.
Și uneori, aceeași față.
