Gheorghe a probat costumul de trei ori înainte să plece la nuntă.
Nu era al lui.
Îl închiriase pentru două zile de la un magazin mic din oraș. Îi era puțin larg la umeri și mânecile erau un pic lungi, dar vânzătoarea îi spusese că arată bine.
— Pentru nunta fiului meu, răspunsese el cu mândrie.
Fiul lui, Alex, se căsătorea cu Irina, fata unei familii bogate. Părinții ei aveau firmă, casă mare, mașini noi și prieteni importanți.
Gheorghe nu avea așa ceva.
Avea o garsonieră, o pensie mică și două mâini muncite.
Dar îl crescuse pe Alex singur după ce soția lui plecase prea devreme din viața lor. Lucrase ca paznic, apoi ca șofer, apoi ca om bun la toate. Nu se plânsese niciodată. Îi spusese fiului mereu:
— Tu să ajungi mai departe decât mine. Atât vreau.
La nuntă, Gheorghe a stat retras. Nu voia să încurce. Nu voia să pară că nu știe regulile lumii elegante în care intrase fiul lui.
Când fotograful a chemat familia pentru poze, Alex i-a făcut semn.
— Hai, tată.
Gheorghe a mers emoționat spre decorul cu flori.
Atunci tatăl miresei, domnul Victor, a râs scurt.
— Hai să facem întâi pozele cu lumea importantă.
Gheorghe s-a oprit.
— Sunt tatăl mirelui.
Victor a zâmbit rece.
— Știu. Tocmai de asta zic. Pozele astea rămân.
Alex a auzit.
Fața i s-a schimbat.
Dar înainte să apuce să răspundă, fotograful, un bărbat calm pe nume Andrei, a lăsat aparatul jos.
— Domnule Victor, înainte să râdeți de costumul lui, poate ar trebui să știți ceva.
Victor s-a uitat iritat.
— Dumneavoastră sunteți aici să faceți poze.
— Da. Și tocmai de asta vă recunosc.
Sala a început să murmure.
Fotograful a scos din geantă o fotografie veche, alb-negru, făcută acum zece ani, în fața unei hale.
În poză apărea Victor, mai tânăr, palid, stând lângă o mașină de firmă. Lângă el era Gheorghe, îmbrăcat simplu.
— Omul acesta v-a salvat firma, a spus fotograful.
Victor a încremenit.
Gheorghe a coborât privirea.
Nu voia ca trecutul să iasă la iveală.
Cu zece ani în urmă, Victor avusese o problemă mare. Un transport important, acte pierdute, o datorie care putea închide firma. Gheorghe lucra atunci ca șofer pentru un depozit. Găsise mapa cu documentele și, în loc să profite, o dusese personal la Victor.
Mai mult, îi împrumutase bani din economiile lui, fără contract, fără martori, doar pentru că Victor plângea spunând că își pierde afacerea.
— Mi-ați promis atunci că nu veți uita, a spus fotograful.
Victor s-a uitat la Gheorghe.
— Nu știam că e tatăl lui Alex.
Gheorghe a zâmbit trist.
— Dacă știați, m-ați fi tratat altfel?
Întrebarea a tăiat sala în două.
Alex s-a apropiat de tatăl lui.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că faptele bune nu se fac ca să le pui pe masă la nuntă.
Irina, mireasa, plângea. Și-a privit tatăl cu rușine.
— Tata, ai umilit omul care ți-a întins mâna când nu aveai nimic.
Victor nu a mai avut ce spune.
Fotograful a ridicat din nou aparatul.
— Acum facem poza de familie?
Alex l-a luat pe Gheorghe de braț și l-a așezat în mijloc.
— Aici stă tata. Lângă mine.
Gheorghe a încercat să-și aranjeze mânecile costumului.
Alex i-a prins mâna.
— Nu mai aranja nimic. Ești perfect așa.
În fotografia aceea, costumul închiriat s-a văzut.
Pantofii vechi s-au văzut.
Mâinile muncite s-au văzut.
Dar s-a mai văzut ceva: un om care avea mai multă demnitate decât toți cei care încercaseră să-l măsoare după haine.
