Alexia avea microfonul în mână și lacrimile deja îi tremurau în ochi.
Grădina era decorată perfect. Luminițele calde atârnau deasupra invitaților, florile albe acopereau arcada de la altar, iar mesele din spate erau pregătite pentru petrecerea care trebuia să urmeze. Totul părea ca într-o fotografie de revistă.
Dar pentru Alexia, în clipa aceea, frumusețea locului devenise inutilă.
În fața ei stătea Matei, bărbatul cu care urma să se căsătorească. Purta un costum gri deschis, zâmbea forțat și încerca să pară calm. Lângă el, însă, era o femeie pe care Alexia nu o văzuse niciodată la nicio cină, la nicio întâlnire de familie, la nicio discuție despre nuntă.
Femeia îl ținea de braț.
Nu ca o invitată pierdută.
Nu ca o simplă cunoștință.
Îl ținea ca o femeie care avea dreptul să stea acolo.
Alexia o observase încă de la începutul ceremoniei. La început a crezut că poate e o rudă venită din partea lui Matei. Dar pe măsură ce ceremonia continua, femeia nu-și lua mâna de pe el. Iar Matei, în loc să se desprindă, părea mai speriat de prezența ei decât de întrebările miresei.
Când preotul a făcut o pauză, Alexia nu a mai rezistat.
A ridicat microfonul.
— De ce te ține de braț?
Întrebarea a căzut peste grădină ca o piatră.
Invitații au amuțit. Muzica discretă s-a oprit aproape imediat. Câteva persoane s-au uitat unele la altele, neștiind dacă e o glumă, o scenă pregătită sau începutul unui scandal.
Matei a încercat să zâmbească.
— E doar verișoara mea.
Femeia de lângă el a întors capul brusc.
În ochii ei nu era rușine. Era furie. Era durere. Era oboseala unei femei care auzise prea multe minciuni și care nu mai avea de gând să fie ascunsă.
— Nu mai minți.
Alexia a simțit cum i se strânge stomacul.
A strâns microfonul mai tare.
— Atunci cine e?
Femeia a făcut un pas în față. Mâna ei a alunecat încet de pe brațul lui Matei. Pentru prima dată, el părea complet pierdut.
— Soția lui. Încă.
Un murmur greu a trecut prin rândurile de invitați.
Alexia a rămas nemișcată.
Pentru câteva secunde, nu a auzit nimic. Nici șoaptele. Nici respirația oamenilor din jur. Nici vocea tatălui ei, care se ridicase deja de pe scaun.
Auzea doar ultimele două cuvinte.
Soția lui. Încă.
Matei a ridicat mâinile.
— Alexia, te rog, nu e cum pare.
Replica aceea, atât de slabă și atât de previzibilă, a rupt ceva în ea.
— Nu e cum pare? a repetat ea. Stai în fața mea, la nunta noastră, cu soția ta lângă tine.
Femeia a inspirat adânc.
— Mă cheamă Diana. Am aflat de nuntă ieri.
Alexia s-a întors spre ea.
— Ieri?
Diana a dat din cap, cu ochii umezi.
— Dintr-o poză postată de un invitat. El mi-a spus că vine la o conferință. Mi-a spus că divorțul nostru e doar o formalitate, că mai are nevoie de timp, că după ce se rezolvă actele putem vorbi civilizat. Nu mi-a spus că urma să se însoare.
Matei a făcut un pas spre Alexia.
— Am vrut să-ți spun.
Alexia a râs scurt, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Înainte sau după ce spuneam „da”?
Mama lui Matei s-a ridicat din primul rând.
— Alexia, dragă, haideți să nu facem un spectacol…
Alexia s-a întors spre ea.
— Dumneavoastră știați?
Femeia a tăcut.
Acea tăcere a fost suficientă.
— Ați știut, a spus Alexia încet.
Mama lui Matei și-a coborât privirea.
— Era complicat.
Tatăl Alexiei a venit lângă fiica lui și i-a pus mâna pe umăr.
— Nu mai e complicat, a spus el.
Matei a privit disperat spre invitați, spre mama lui, spre Diana, apoi spre Alexia. Pentru prima dată, nu mai avea unde să se ascundă. Minciunile lui nu mai erau mesaje șterse, promisiuni spuse în șoaptă sau acte amânate. Erau în fața tuturor, sub luminițe calde, la altarul pe care îl pregătise pentru o nouă viață construită peste una neterminată.
Alexia și-a scos inelul de logodnă.
— Nu pot să cred că m-ai adus până aici.
— Te iubesc, a spus el repede.
— Nu. Tu iubești să fii ales.
Cuvintele ei au făcut-o pe Diana să ridice privirea.
Pentru o clipă, cele două femei s-au privit. Nu ca rivale. Nu ca dușmane. Ci ca două femei aduse în același loc de minciuna aceluiași bărbat.
Diana și-a șters lacrimile.
— Îmi pare rău.
Alexia a dat din cap încet.
— Și mie.
Apoi s-a întors către invitați.
— Nunta se oprește aici.
Nimeni nu a aplaudat. Nimeni nu a comentat. Oamenii au rămas în tăcere, ca și cum se temeau că orice sunet ar face momentul și mai greu.
Matei s-a apropiat de ea.
— Alexia, nu pleca. Putem rezolva.
Ea l-a privit lung.
— Tu nu ai de rezolvat o nuntă. Ai de rezolvat o căsnicie pe care ai ascuns-o.
Replica aceea i-a tăiat orice răspuns.
Alexia i-a pus inelul în palmă.
— Păstrează-l. Poate data viitoare verifici dacă ești liber înainte să ceri o femeie de soție.
Apoi a coborât de la altar.
Rochia ei albă atingea iarba, iar voalul îi tremura în vântul cald de seară. Tatăl ei mergea lângă ea, fără să o grăbească. Mama ei plângea în primul rând, dar nu de rușine. De durere. Și poate de ușurare că fiica ei aflase adevărul înainte să semneze o viață întreagă lângă un om care nu terminase nici măcar viața de dinainte.
Diana a rămas lângă arcada florală.
Matei stătea între cele două femei și, pentru prima dată, părea mic. Nu pentru că fusese părăsit în fața tuturor, ci pentru că fusese văzut exact așa cum era: un bărbat care confundase amânarea cu soluția și minciuna cu libertatea.
După acea seară, Alexia nu l-a mai căutat.
Matei i-a trimis mesaje zile întregi. A spus că a fost speriat. Că divorțul era aproape finalizat. Că Diana nu mai însemna nimic. Că el o iubea pe Alexia. Că totul se putea repara.
Dar unele lucruri nu se repară pentru că nu sunt greșeli.
Sunt alegeri repetate.
Diana a început oficial divorțul. Nu pentru Alexia, ci pentru ea însăși. Înțelesese că un bărbat care te ține „încă” în acte, dar promite o viață nouă alteia, nu merită nici trecutul, nici viitorul.
Iar Alexia, după multe nopți grele, a păstrat o singură imagine din ziua aceea: momentul în care a spus „nunta se oprește aici”.
Nu ca pe o rușine.
Ci ca pe clipa în care s-a salvat.
Pentru că uneori cel mai mare noroc al unei mirese nu este să ajungă la altar.
Este să afle adevărul înainte să spună „da”.
