Bianca urca scările blocului cu două sacoșe pline de cumpărături.
Era duminică după-amiază și mergea să-și vadă bunica, așa cum făcea aproape în fiecare weekend. De când murise bunicul, femeia rămăsese singură în apartamentul în care locuise aproape cincizeci de ani.
La etajul trei, Bianca s-a oprit brusc.
Pe ușa apartamentului era lipită o hârtie oficială.
A lăsat sacoșele jos și s-a apropiat.
„NOTIFICARE DE EVACUARE”
Inima i-a sărit.
A început să citească mai departe.
La final era o semnătură.
Și un nume.
Mihai Stoica.
Unchiul ei.
Fratele mamei sale.
Bianca a simțit că nu înțelege ce vede.
A intrat imediat în apartament.
Bunica stătea în bucătărie, cu o cană de ceai în față.
— Bunico, ce e asta?
Femeia a ridicat privirea și a văzut hârtia.
Fața i s-a stins.
— Ai văzut-o…
— De ce scrie numele unchiului pe notificare?
Bunica a coborât ochii.
— Pentru că el a semnat actele.
— Ce acte?
Bătrâna a răspuns cu voce tremurată:
— Cele prin care m-a scos din propria casă.
Bianca a rămas fără aer.
Cum putea propriul fiu să-și evacueze mama?
Ce semnase?
Unde erau actele originale?
Știa și restul familiei?
Și cel mai important…
Mai putea bunica să rămână în apartament?
Restul adevărului avea să schimbe pentru totdeauna familia lor…
