Sala de nuntă era exact cum și-o visase Diana.
Flori albe, mese elegante, lumini calde și un tort uriaș în mijlocul salonului. Invitații zâmbeau, muzica mergea discret în fundal, iar ea stătea lângă Adrian, convinsă că în sfârșit începe viața pe care și-o dorise.
Totul mergea perfect.
Până când ușile salonului s-au deschis.
În prag a apărut o femeie simplu îmbrăcată, cu părul prins grăbit, cu o geantă mică pe umăr și cu o expresie pe care nimeni nu o putea citi din prima. Nu era una dintre invitate. Nu semăna cu fanele nunților luxoase, nici cu rudele venite din provincie. Părea că intrase acolo cu un singur scop.
Și acel scop era mirele.
Femeia s-a oprit în mijlocul salonului și l-a privit direct pe Adrian. Nu pe mireasă. Nu pe invitați. Nu pe organizatori.
Doar pe el.
Diana a observat imediat.
A lăsat ușor jos paharul pe care îl ținea și s-a apropiat, iritată și confuză.
— Cine sunteți? De ce ați intrat la nunta mea?
Femeia nu și-a mutat privirea de la Adrian.
— Întreabă-l pe mire.
În acel moment, Diana a simțit ceva rece în stomac.
S-a întors spre Adrian. Mirele nu mai avea culoare în obraji. Mâna cu care ținea paharul tremura ușor. Era pentru prima dată în acea zi când părea cu adevărat speriat.
— Nu face asta aici, a spus el printre dinți.
Diana s-a uitat de la unul la altul.
— Ce să nu facă?
Femeia a inspirat adânc și a rostit calm, clar, fără să ridice vocea:
— Să spună că eu sunt soția lui.
Diana a înghețat.
— Poftim?
Toată sala amuțise. Muzica s-a oprit. Cineva de la masa din spate s-a ridicat instinctiv. O femeie în vârstă și-a dus mâna la gură. Un chelner a rămas nemișcat cu tava în brațe.
Adrian a închis ochii pentru o clipă, ca un om care știa că acel moment avea să vină, dar a sperat până în ultima secundă că nu se va întâmpla.
— Pot să explic, a spus el.
Diana a făcut un pas înapoi.
— Explică-mi? Explică-mi cum poate o femeie să intre la nunta noastră și să spună că este soția ta?
Femeia necunoscută a rămas calmă.
— Pentru că este adevărul.
— Minți! a izbucnit una dintre rudele mirelui.
Dar femeia și-a deschis geanta și a scos un dosar subțire. Din el a scos o copie de certificat și câteva fotografii.
Nu le-a fluturat teatral. Nu a țipat. Doar le-a întins spre Diana.
— Uite de ce am venit.
Diana le-a luat cu mâini tremurânde. În prima fotografie era Adrian, mai tânăr, lângă aceeași femeie, în fața unei primării. În a doua, amândoi zâmbeau forțat într-o cameră modestă, cu două verighete pe masă.
Pe hârtia de deasupra scria clar că mariajul lor nu fusese niciodată desfăcut.
Diana și-a ridicat privirea spre Adrian.
— E adevărat?
El nu a răspuns imediat.
Și exact tăcerea lui a confirmat tot.
— Adrian!
Mirele și-a trecut mâna peste față.
— A fost o greșeală veche. A fost doar pe acte. Nu am mai trăit împreună de ani întregi.
Femeia a zâmbit amar.
— Dar ai uitat să divorțezi înainte să te însori din nou.
Diana a simțit că nu mai poate respira.
În câteva secunde, sala în care se pregătise să danseze primul vals devenise locul unde afla că bărbatul cu care urma să-și înceapă viața ascunsese exact lucrul care îi putea distruge tot viitorul.
— De ce n-ai spus nimic? a șoptit ea.
Adrian a încercat să se apropie.
— Pentru că voiam să rezolv totul înainte să afli.
— Înainte să aflu? a izbucnit Diana. Sunt în rochie de mireasă și tu îmi spui că voiai să rezolvi după?
Femeia a coborât privirea pentru o clipă. Nu părea fericită. Nu părea venită pentru scandal. Părea mai degrabă obosită.
— Nu am venit să-ți distrug ziua, i-a spus ea Dianei. Am venit pentru că eu nu mai puteam fi ștearsă din povestea lui ca și cum n-am existat.
Diana a privit-o lung. În acel moment a înțeles ceva: femeia aceea nu era dușmanul principal. Nu ea mințise. Nu ea organizase o nuntă pe un adevăr ascuns.
— De cât timp știi? a întrebat-o pe Adrian.
— De la început, a răspuns femeia în locul lui. Știa că nu a închis primul capitol.
Adrian a ridicat vocea pentru prima dată:
— Nu e chiar așa!
— Atunci cum e? a spus Diana, cu lacrimi în ochi. Spune-mi cum e. Pentru că eu tocmai am aflat, în fața tuturor, că poate nici măcar nu puteai să fii mirele meu.
Invitații evitau să se privească între ei. Părinții miresei erau albi la față. Mama lui Adrian plângea în tăcere la masă.
Diana și-a șters lacrimile și a lăsat buchetul pe masa din apropiere.
— Nunta asta s-a terminat.
Adrian a făcut un pas spre ea.
— Diana, te rog…
— Nu mă atinge.
Tonul ei a oprit tot.
S-a întors către femeie.
— Mulțumesc că ai venit cu adevărul, chiar dacă m-a zdrobit.
Femeia a dat ușor din cap.
— Îmi pare rău.
Diana a privit sala, florile, luminile, tortul, tot decorul care cu zece minute înainte însemna început, iar acum însemna doar minciună împachetată frumos.
Apoi s-a uitat pentru ultima oară la Adrian.
— Nu mă doare că ai avut un trecut. Mă doare că ai venit cu el ascuns până la altar.
Și a plecat din mijlocul propriei nunți cu capul sus și cu lacrimile pe obraz.
În urma ei a rămas liniștea.
Și un mire care, în câteva secunde, pierduse tot ce credea că poate construi pe jumătăți de adevăr.
