Ana se întorsese acasă cu o zi mai devreme.
Trebuia să fie plecată până duminică seara, la o conferință organizată într-un alt oraș. Însă ultima întâlnire fusese anulată, iar ea hotărâse să nu îi spună lui Victor că se întorcea.
Voia să îi facă o surpriză.
În ultimele luni, relația lor devenise rece.
Victor venea târziu acasă.
Își ținea telefonul permanent cu ecranul în jos.
Iar când Ana îl întreba ce se întâmplă, el spunea că era obosit și că firma trecea printr-o perioadă grea.
Ana îl crezuse.
Sau poate încercase să îl creadă.
Erau căsătoriți de șapte ani.
Trecuseră împreună prin probleme, datorii și perioade în care abia își vorbeau. De fiecare dată, reușiseră să se întoarcă unul la celălalt.
De aceea nu se gândise nicio clipă că Victor ar putea avea pe altcineva.
Cu atât mai puțin pe cineva din propria ei familie.
Când a ajuns în fața casei, Ana a observat mașina mamei sale parcată câteva străzi mai departe.
I s-a părut ciudat.
Mama ei, Carmen, o suna de fiecare dată înainte să vină.
Nu intra niciodată în casă fără să anunțe.
Ana a încercat ușa.
Era descuiată.
În hol se aflau pantofii mamei ei.
Pe măsuța de lângă intrare era geanta ei.
Ana a rămas câteva secunde nemișcată.
Din salon se auzea muzică.
O melodie veche pe care mama ei obișnuia să o asculte când Ana era copil.
Apoi a auzit râsul lui Victor.
Nu râdea așa cu ea de foarte mult timp.
Ana a mers încet spre salon.
Ușa era întredeschisă.
Victor stătea lângă fereastră.
Carmen era foarte aproape de el.
Prea aproape.
Mama ei purta o rochie elegantă, deși spusese că urma să petreacă ziua acasă.
Victor îi ținea mâna.
Carmen și-a ridicat privirea spre el.
— Nu mai putem continua așa, îi spusese.
— Știu.
— Ana va afla.
Victor nu a răspuns.
În schimb, s-a apropiat de ea.
Ana a împins ușa.
Amândoi s-au întors brusc.
Carmen și-a retras mâna.
Victor a devenit palid.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Ana îi privea când pe unul, când pe celălalt.
Nu avea nevoie să vadă mai mult.
Felul în care se îndepărtaseră.
Panica din ochii lor.
Tăcerea.
Totul spunea suficient.
— Pleacă de aici! Cum ai putut face asta?
Victor a făcut un pas spre ea.
— Ana, nu e ceea ce pare.
Ana a râs scurt, dar vocea îi tremura.
— Cum să mă înșeli cu propria mea mamă?
Carmen și-a dus mâna la piept.
— Ana, ascultă-mă.
— Tu să nu îmi spui nimic.
Victor a încercat din nou să se apropie.
— Lasă-mă să explic.
— Ce să explici?
— Că stăteați aici și vă țineați de mână?
— Că mama mea a venit în casa mea când credea că sunt plecată?
— Că tu ai mințit luni întregi?
Carmen începu să plângă.
— Nu a început așa.
Ana se întoarse spre ea.
— Atunci cum a început?
Mama ei își coborî privirea.
Victor interveni:
— Eu sunt vinovat.
— Nu încerca să o protejezi.
— Nu o protejez.
— Atunci spune-mi de când.
Victor tăcu.
Ana înțelese imediat că răspunsul era mai rău decât se aștepta.
— De când?
Carmen răspunse cu voce stinsă:
— De aproape un an.
Ana simți că picioarele nu o mai țineau.
Un an.
În acel an, mama ei venise la aniversarea lor.
Stătuse la aceeași masă.
Îi adusese flori.
O îmbrățișase și îi spusese cât de norocoasă era că îl avea pe Victor.
— Un an?
— Ana…
— Ai venit în casa mea de zeci de ori.
— Ai stat lângă mine.
— Ai vorbit despre căsnicia mea în timp ce îl vedeai pe ascuns.
Carmen începu să plângă.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Atunci ce ai vrut?
Mama ei nu răspunse.
Victor se apropie.
— S-a întâmplat într-o perioadă în care noi doi nu mai vorbeam.
Ana se întoarse spre el.
— Deci este vina mea?
— Nu am spus asta.
— Ai spus exact asta.
— Eram singur.
— Și ai ales-o pe mama mea?
Victor își trecu mâna prin păr.
— Ea mă asculta.
Ana simți cum furia se transforma în durere.
— Eu eram soția ta.
— Eu trebuia să fiu persoana cu care vorbeai.
Carmen interveni:
— Victor trecea printr-o perioadă grea.
Ana o privi cu neîncredere.
— Și tu ai decis să îl consolezi?
Carmen își coborî ochii.
În acel moment, ușa de la intrare se deschise.
Se auzi vocea lui Petru, tatăl Anei.
— Ana?
Toți trei au încremenit.
Carmen deveni complet palidă.
Victor își întoarse privirea spre hol.
Petru intră în salon.
Avea șaizeci de ani, o geacă închisă la culoare și ținea în mână un plic.
Se opri când îi văzu.
Ana plângea.
Victor stătea la câțiva pași de ea.
Carmen avea mâinile tremurânde.
— Ana, ce s-a întâmplat aici?
Nimeni nu răspunse imediat.
Ana își privi tatăl.
Până în acel moment, toată furia ei fusese îndreptată spre Victor și spre mama ei.
Acum trebuia să rostească adevărul în fața omului care urma să afle că fusese trădat de soție și de propriul ginere.
— Tata…
Carmen făcu un pas spre ea.
— Nu.
Ana se întoarse.
— Nu ce?
— Nu îi spune așa.
— Cum vrei să îi spun?
— Că stăteai în casa mea cu soțul meu?
Petru își mută privirea spre Carmen.
— Despre ce vorbește?
Victor încercă să intervină.
— Domnule Petru, pot explica.
— Nu am vorbit cu tine.
Petru se uită din nou la soția lui.
— Carmen?
Ea începu să plângă.
— Îmi pare rău.
Petru rămase nemișcat.
Ana nu îl mai văzuse niciodată așa.
Nu ridicase vocea.
Nu se apropiase de nimeni.
Dar chipul lui se golise de orice expresie.
— De cât timp?
Carmen își acoperi gura.
Victor răspunse:
— Un an.
Petru închise ochii.
Ana se apropie de el.
— Tata…
El ridică o mână.
Nu ca să o oprească agresiv.
Ci pentru că avea nevoie de câteva secunde să poată respira.
Apoi privi plicul pe care îl ținea.
— Am venit aici pentru că voiam să vă dau ceva.
Ana se uită la el.
— Ce este?
Petru deschise plicul și scoase mai multe fotografii.
Le puse pe masă.
În imagini apăreau Victor și Carmen intrând într-un hotel.
În altă fotografie ieșeau dintr-un restaurant.
În alta stăteau într-o mașină.
Ana îl privi.
— Știai?
Petru încuviință.
— De când?
— De trei luni.
— Și nu mi-ai spus?
— Nu eram sigur dacă adevărul te va salva sau te va distruge.
Ana începu să plângă din nou.
— Cum ai putut să mă lași să trăiesc așa?
— Pentru că încercam să aflu de ce.
Victor deveni atent.
— Ce vrei să spui?
Petru scoase un alt document.
— Relația lor nu a început întâmplător.
Carmen ridică privirea.
— Oprește-te.
— Nu.
— Fiica noastră are dreptul să știe tot.
Ana simți că lucrurile deveneau și mai complicate.
— Ce mai există?
Petru privi spre Victor.
— Soțul tău nu s-a apropiat de mama ta doar pentru că era singur.
Victor își încordă maxilarul.
— Nu știți despre ce vorbiți.
Petru puse documentul în fața Anei.
Era o copie a unui contract de proprietate.
Numele lui Carmen apărea lângă o casă veche aflată în centrul orașului.
— Casa asta a aparținut bunicii tale, spuse Petru.
— Știu.
— După moartea ei, trebuia să îți revină ție.
Ana se uită la mamă.
— Mi-ai spus că a fost vândută.
Carmen nu răspunse.
Petru continuă:
— Nu a fost vândută.
— A fost trecută pe numele lui Victor.
Ana simți cum se răcește.
— Cum?
— Cu semnătura mamei tale.
Victor ridică vocea.
— A fost o investiție.
— Nu.
— A fost o garanție pentru împrumuturile firmei tale.
Ana se întoarse spre soț.
— Firma ta era în pericol?
Victor tăcu.
— Răspunde.
— Aveam datorii.
— De când?
— De aproape doi ani.
Ana înțelese.
Relația cu mama ei începuse în aceeași perioadă.
— Te-ai apropiat de ea pentru casă?
— Nu.
— Atunci de ce actele sunt pe numele tău?
Carmen interveni:
— Eu i-am oferit casa.
Petru o privi.
— Pentru că te-a convins că Ana urma să divorțeze de el.
Ana simți că îi dispare aerul.
— Ce?
Carmen își strânse brațele.
— Victor mi-a spus că voi doi vă despărțiți.
— Nu am vorbit niciodată despre divorț.
Victor se uită spre podea.
Carmen se întoarse spre el.
— Mi-ai spus că ea nu te mai iubește.
Ana râse amar.
— Așa ai justificat totul?
— Credeam că între voi se terminase.
— Și atunci ai decis să începi tu cu el?
Petru scoase ultima fotografie.
În ea, Victor apărea întâlnindu-se cu un avocat.
— Ce este asta? întrebă Ana.
— Pregătea transferul definitiv al casei.
Victor făcu un pas spre masă.
— Documentele acelea nu au fost semnate.
Petru îl privi.
— Pentru că avocatul m-a sunat.
Ana își întoarse privirea spre tatăl ei.
— De ce te-ar suna pe tine?
Petru ezită.
— Pentru că proprietatea nu era doar a mamei tale.
Carmen încremeni.
— Nu îi spune.
Ana o privi.
— Ce să nu îmi spună?
Petru scoase un certificat vechi.
— Casa fusese lăsată și unui al doilea moștenitor.
— Cui?
— Unui copil pe care bunica ta l-a avut înainte să se căsătorească.
Ana își privi mama.
— Ai un frate?
Carmen începu să plângă.
— Am avut.
— Ce înseamnă „ai avut”?
— A fost dat spre adopție.
Petru continuă:
— Victor l-a găsit.
Ana se întoarse spre soț.
— L-ai găsit pe fratele mamei?
Victor nu răspunse.
— De ce?
Petru îl privi.
— Pentru că avea nevoie de semnătura lui pentru a lua întreaga proprietate.
Carmen se uită la Victor.
— Mi-ai spus că murise.
El și-a coborât privirea.
Ana înțelese că mama ei nu fusese doar complice.
Fusese și ea mințită.
Dar asta nu ștergea trădarea.
— Unde este acum? întrebă Ana.
Petru privi spre ușă.
— Afară.
Carmen deveni palidă.
— L-ai adus aici?
— Da.
Ușa salonului se deschise.
Un bărbat în jur de cincizeci și cinci de ani intră.
Semăna izbitor cu Carmen.
Avea aceiași ochi și aceeași formă a feței.
În mână ținea un dosar.
— Nu am venit pentru casă, spuse el.
Victor se dădu un pas înapoi.
— Atunci de ce ai venit?
Bărbatul îl privi.
— Pentru că nu este prima dată când folosești o femeie din familia asta pentru bani.
Ana simți cum i se strânge stomacul.
— Ce vrea să spună?
Bărbatul deschise dosarul.
Înăuntru se afla o fotografie veche cu Victor, mult mai tânăr, alături de o altă femeie.
Ana o recunoscu.
Era sora mamei sale, care murise cu mulți ani înainte.
— Victor o cunoștea pe mătușa mea?
Petru încuviință.
— Mai mult decât atât.
Carmen se întoarse spre el.
— Nu.
Victor nu mai putea vorbi.
Bărbatul nou venit a așezat fotografia în fața Anei.
— Soțul tău nu a intrat prima dată în familia voastră când s-a căsătorit cu tine.
— A intrat cu mulți ani înainte.
Ana privi data de pe fotografie.
Fusese făcută când Victor avea doar douăzeci de ani.
— Ce legătură avea cu mătușa mea?
Bărbatul răspunse:
— Ea a fost prima femeie din familia voastră pe care a convins-o să îi dea tot.
Ana își privi soțul.
Victor nu mai nega.
Carmen nu mai plângea.
Petru ținea încă plicul.
Totul începuse ca o aventură descoperită întâmplător.
Dar relația dintre Victor și Carmen nu era primul secret.
Era doar cea mai recentă parte a unui plan care începuse cu mulți ani înainte ca Ana să îl cunoască.
Iar când Petru a întors ultima fotografie, pe spate era scrisă o singură propoziție:
Nu te apropia de Ana. Este fiica ta.
Ana ridică privirea spre Victor.
Nimeni nu mai putea vorbi.
Carmen deveni albă la față.
Petru închise ochii.
Iar Victor șopti:
— Nu știam că a existat fotografia asta.
Ana crezuse că își prinsese soțul cu propria mamă.
Acum trebuia să afle dacă bărbatul cu care se căsătorise ascundea o legătură și mai gravă cu trecutul familiei sale.
