Cimitirul militar era aproape complet tăcut.
Ploaia cădea mărunt peste uniformele negre, peste coroanele de flori și peste sicriul acoperit cu steagul țării. În fața lui stăteau câteva zeci de soldați, ofițeri și membri ai familiei.
Nimeni nu vorbea.
Se auzea doar vocea preotului și sunetul slab al ploii lovind capacul sicriului.
Pe un suport din lemn se afla fotografia sergentului Adrian Luca.
Treizeci și patru de ani.
Decorat de două ori.
Dispărut în timpul unei misiuni clasificate.
Declarat mort cu o zi înainte.
Mama lui stătea lângă sicriu și ținea în mâini o beretă militară. Soția lui, Elena, nu își mai putea ridica privirea. Fiica lor de opt ani nu înțelegea de ce tatăl ei fusese pus într-o cutie pe care nimeni nu avea voie să o deschidă.
Ofițerul care conducea ceremonia era colonelul Victor Damian.
Avea cincizeci și șapte de ani, părul cărunt și o cicatrice veche pe obrazul stâng. Fusese comandantul lui Adrian în ultima misiune.
Stătea drept, fără să arate nicio emoție.
Când preotul a terminat rugăciunea, colonelul s-a apropiat de sicriu.
— Sergentul Adrian Luca și-a îndeplinit datoria până la capăt.
Vocea lui era fermă.
— A intrat într-o zonă din care știa că poate să nu se întoarcă. Sacrificiul lui nu va fi uitat.
În spatele mulțimii s-a auzit un zgomot.
Pași grăbiți pe pietriș.
Câțiva soldați s-au întors.
Un bărbat îmbrăcat într-o uniformă militară murdară și ruptă venea spre ei.
Avea sânge uscat pe guler, noroi pe bocanci și o rană superficială la tâmplă.
Mergea cu dificultate.
Dar chipul lui era imposibil de confundat.
Era Adrian.
Mama lui a scăpat bereta pe jos.
Elena a rămas fără aer.
Colonelul Damian a dus instinctiv mâna spre armă, apoi s-a oprit.
Adrian a trecut printre soldați.
Nimeni nu îndrăznea să îl atingă.
Unii se uitau la el.
Alții la fotografia așezată lângă sicriu.
Adrian s-a oprit în fața propriei imagini.
A privit-o câteva secunde.
Apoi s-a uitat la sicriu.
— De ce este fotografia mea pe sicriu?
Colonelul Damian și-a controlat cu greu expresia.
— Pentru că ai murit ieri.
Adrian a făcut un pas înapoi.
— Atunci cine sunt eu?
Din rândul medicilor militari s-a desprins doctorul Pavel Radu.
Avea aproximativ cincizeci de ani, ochelari subțiri și o uniformă medicală închisă la culoare. Nu părea surprins să îl vadă.
Părea doar îngrijorat că apăruse în fața martorilor.
— Experimentul care trebuia să rămână închis.
În cimitir s-a lăsat o liniște completă.
Adrian și-a întors capul spre medic.
— Ce experiment?
Doctorul nu a răspuns.
Colonelul Damian a făcut un semn discret.
Patru soldați înarmați s-au apropiat din lateral.
Elena a alergat spre Adrian.
— Stați! Este soțul meu!
Unul dintre militari i-a blocat drumul fără să o atingă.
— Doamnă, rămâneți în spate.
— Este viu!
Adrian a privit-o.
Pentru câteva secunde, tot ce se afla în jurul lui a dispărut.
— Elena…
Ea a început să plângă.
— Unde ai fost?
Adrian și-a dus mâna la cap.
În mintea lui apăreau imagini fragmentate.
Un bunker subteran.
Lumini albe.
O masă metalică.
Mai mulți oameni în halate.
Și vocea colonelului Damian spunând:
„Dacă procedura reușește, nu va mai conta câți soldați pierdem.”
Adrian s-a uitat la comandant.
— Ce mi-ați făcut?
Colonelul nu a răspuns.
— Deschideți sicriul, a spus Adrian.
Mama lui a început să plângă mai tare.
— Nu.
Adrian și-a privit familia.
— Trebuie să văd cine este înăuntru.
Colonelul Damian s-a apropiat.
— Nu este necesar.
— Dacă eu sunt aici, atunci pe cine îngropați?
Ofițerul și medicul s-au privit.
Schimbul lor de priviri a fost suficient.
Ascundeau ceva.
Adrian a mers spre sicriu.
Soldații l-au înconjurat.
— Nu vă apropiați, a ordonat colonelul.
— Este propria mea înmormântare.
— Sergent, nu înțelegi situația.
— Atunci explicați-mi.
Doctorul Pavel a vorbit încet:
— Corpul din sicriu este al tău.
Adrian a rămas nemișcat.
— Nu se poate.
— Am verificat de trei ori.
— Atunci verificările sunt greșite.
— Amprentele coincid.
— ADN-ul coincide.
— Cicatricile coincid.
— Inclusiv seria metalică implantată în umărul drept.
Adrian și-a dus instinctiv mâna la umăr.
După o rană suferită cu cinci ani înainte, medicii îi fixaseră osul cu o placă specială. Numărul acelei plăci apărea doar în dosarul său medical.
— Deschideți sicriul.
De data aceasta, vocea lui nu mai tremura.
Colonelul a refuzat din nou.
Adrian l-a privit pe doctor.
— Dumneavoastră ați spus că sunt un experiment.
Pavel și-a coborât privirea.
— Nu trebuia să te trezești.
— Din ce?
— Din proces.
— Ce proces?
Colonelul l-a întrerupt.
— Destul.
Adrian s-a întors spre soldații care îl înconjurau.
— Ați fost cu mine în misiune?
Unul dintre ei, locotenentul Dobre, a ezitat.
— Da.
— Ce s-a întâmplat?
Dobre a privit spre colonel.
— Răspunde, i-a cerut Adrian.
— Am intrat în complex.
— Apoi?
— Ai găsit laboratorul.
În memoria lui Adrian a apărut o altă imagine.
O încăpere plină cu capsule verticale.
În fiecare capsulă se afla câte un soldat.
Unii aveau chipurile acoperite.
Alții semănau cu oameni pe care Adrian îi cunoscuse și îi văzuse murind.
— Ce era în laborator?
Locotenentul nu a răspuns.
Adrian s-a apropiat de el.
— Ce am văzut acolo?
— Pe tine.
Ploaia se intensifica.
— Ce vrei să spui?
— Erau mai mulți.
Adrian și-a întors capul spre medic.
— Câți?
Doctorul Pavel a răspuns:
— Doisprezece.
Elena și-a acoperit gura.
Mama lui Adrian s-a așezat pe un scaun.
— Doisprezece ce?
— Doisprezece soldați cu aceeași structură genetică, a spus medicul.
— Copii?
— Nu.
— Clone?
Doctorul ezită.
— Nu exact.
Colonelul Damian și-a pierdut răbdarea.
— Luați-l.
Soldații au ridicat armele.
Adrian nu s-a mișcat.
— Dacă sunt doar un experiment, de ce îmi amintesc familia?
Pavel l-a privit cu o urmă de vinovăție.
— Pentru că memoria nu a fost copiată.
— Atunci?
— A fost transferată.
Adrian a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.
— De la cine?
Medicul s-a uitat spre sicriu.
Elena a început să plângă.
— Nu…
Adrian a înțeles.
Corpul din sicriu nu era o copie.
Era originalul.
El era cel care fusese creat după moartea lui.
— Când am murit?
— Ieri, a răspuns doctorul.
— Și eu când am fost creat?
— Acum șase luni.
— Atunci de ce îmi amintesc misiunea de ieri?
— Pentru că am actualizat memoria înainte de operațiune.
Adrian a început să respire greu.
Toate amintirile lui puteau aparține altcuiva.
Prima zi de școală a fiicei sale.
Nunta cu Elena.
Moartea tatălui lui.
Prima misiune.
Fiecare atingere.
Fiecare frică.
Fiecare alegere.
Poate nimic nu fusese trăit de el.
Și totuși, durerea era reală.
— De ce ați făcut asta?
Colonelul Damian a răspuns:
— Pentru că un soldat antrenat costă ani.
— Un corp poate fi produs în câteva luni.
Adrian s-a uitat la el cu dezgust.
— Ne înlocuiți când murim.
— Menținem unitățile funcționale.
— Familiile știu?
— Nu.
Adrian s-a uitat spre Elena și spre fiica lor.
— Ce trebuia să se întâmple cu mine?
Doctorul Pavel a răspuns:
— După misiune trebuia să fii închis din nou.
— Până când?
— Până era nevoie de o altă copie.
Colonelul a făcut un nou semn.
Soldații s-au apropiat.
Adrian a observat însă ceva ciudat.
Locotenentul Dobre tremura.
Nu de teamă.
Ținea mâna apăsată pe gât, ca și cum îl durea ceva.
Adrian a văzut o cicatrice mică sub urechea lui.
Exact același semn pe care îl simțea și el.
— Dobre, când ai fost rănit ultima dată?
Locotenentul a rămas tăcut.
— Răspunde.
— Acum doi ani.
— Ai murit?
Colonelul a strigat:
— Nu îl ascultați!
Dobre și-a coborât arma.
— Nu știu.
Adrian s-a uitat la ceilalți soldați.
Fiecare avea aceeași cicatrice discretă.
Unele aproape vindecate.
Altele recente.
— Nu sunt singurul, a spus Adrian.
Doctorul Pavel și-a închis ochii.
— Nu.
Colonelul Damian s-a întors spre medic.
— Taci.
Adrian a privit rândurile de militari.
— Câți dintre noi sunt originali?
Nimeni nu a răspuns.
— Câți?
Pavel și-a găsit curajul.
— Nu mai știm.
Un murmur s-a răspândit printre soldați.
Colonelul a scos arma.
— Toată lumea rămâne pe poziție.
Dar nimeni nu îl mai asculta.
Adrian s-a apropiat de sicriu și a ridicat capacul.
Elena a întors capul.
Înăuntru se afla un bărbat cu chipul lui.
Aceeași tunsoare.
Aceleași mâini.
Aceeași cicatrice.
Dar pe încheietura mortului era scris cu marker negru un singur număr:
13
Adrian s-a uitat la doctor.
— Ați spus că eram doisprezece.
Pavel s-a apropiat încet.
Când a văzut numărul, fața i s-a schimbat.
— Acesta nu este soldatul trimis în misiune.
Colonelul Damian și-a ridicat arma spre medic.
— Destul!
Adrian s-a întors spre el.
— Cine este în sicriu?
Colonelul nu a răspuns.
Din buzunarul uniformei mortului s-a auzit o vibrație.
Un telefon.
Adrian l-a scos.
Pe ecran se afla o înregistrare video programată să pornească în acel moment.
În imagine apărea tot el.
Dar purta haine civile și avea părul mai lung.
— Dacă vezi această înregistrare, a spus bărbatul de pe ecran, înseamnă că Damian a organizat înmormântarea.
Colonelul a încercat să smulgă telefonul.
Adrian l-a oprit.
Înregistrarea continua:
— Tu nu ești copia.
Adrian a încremenit.
— Corpul din sicriu nu este originalul.
Doctorul Pavel s-a uitat spre colonel.
— Atunci unde este Adrian cel adevărat?
Bărbatul din înregistrare a răspuns:
— Nu există un original.
Toți cei din cimitir au rămas tăcuți.
— Programul nu a copiat un singur soldat.
— A construit doisprezece oameni din fragmentele de memorie ale mai multor persoane.
Adrian și-a privit familia.
— Atunci amintirile mele…
Înregistrarea a continuat:
— Unele sunt ale tale.
— Altele aparțin soldaților îngropați înaintea ta.
— Iar una dintre ele aparține colonelului Damian.
Toate privirile s-au întors spre ofițer.
Adrian și-a amintit brusc o cameră.
Colonelul întins pe o masă.
Doctorul Pavel lângă el.
O voce spunând:
„Subiectul nu trebuie să afle că programul a fost creat pentru comandant.”
Adrian s-a uitat la colonel.
— Dumneavoastră urma să primiți un corp nou.
Damian și-a strâns arma.
— Eu am creat proiectul.
— Pentru armată?
— Pentru cei care nu își permit să moară.
Doctorul Pavel a făcut un pas înapoi.
— Transferul nu era pregătit.
— Atunci de ce are amintirile lui?
— Pentru că fiecare copie a fost testată cu fragmentele colonelului.
Adrian a înțeles de ce știa lucruri pe care nu le trăise.
De ce recunoștea locuri în care nu fusese.
Și de ce, în misiune, găsise laboratorul fără să primească o hartă.
Memoria colonelului îl condusese acolo.
Damian ridică arma spre Adrian.
— Proiectul nu se va opri din cauza ta.
Un foc de armă se auzi.
Dar nu colonelul trăsese.
Locotenentul Dobre lovise arma comandantului, iar glonțul se înfipse în pământ.
Soldații îl înconjurară pe Damian.
Adrian ținea încă telefonul.
Înregistrarea ajunsese la final.
Versiunea lui de pe ecran spuse:
— Nu aveți mult timp.
— Dacă unul dintre voi s-a trezit, se vor trezi și ceilalți.
În acel moment, toate telefoanele militarilor au început să vibreze simultan.
Pe fiecare ecran apărea același mesaj:
UNITATEA 13 ESTE ACTIVĂ
Pământul de sub sicriu începu să tremure.
De undeva, din adâncul cimitirului, se auzi un zgomot mecanic.
Ca o ușă grea care se deschidea sub pământ.
Doctorul Pavel se uită spre colonel.
— Ce ați construit aici?
Damian zâmbi pentru prima dată.
— Nu este doar un cimitir.
Mai multe pietre funerare începură să se deplaseze.
Sub ele apăreau intrări metalice.
Adrian privi spre rândurile de morminte militare.
Fiecare purta fotografia unui soldat mort.
Apoi, una câte una, luminile se aprinseră sub pământ.
Din difuzoarele ascunse se auzi aceeași voce repetată de zeci de ori:
— Unde este fotografia mea?
Adrian crezuse că venise la propria înmormântare.
Dar adevărul era mult mai grav.
Cimitirul nu fusese construit pentru a-i îngropa pe soldați.
Fusese construit pentru a ascunde copiile care încă nu se treziseră.
