Clădirea Orion Tower domina centrul orașului de mai bine de patruzeci de ani.
Douăzeci de etaje din sticlă întunecată.
Patru lifturi rapide.
Sute de birouri.
Mii de angajați care intrau dimineața și plecau seara fără să se întrebe vreodată ce exista în spatele pereților.
Pentru majoritatea, era doar o clădire de afaceri.
Pentru Victor Marin, era locul în care urma să înceapă o viață nouă.
Fusese angajat cu doar trei zile înainte la o companie de securitate informatică aflată la etajul optsprezece. Salariul era bun, programul părea suportabil, iar contractul îi oferea acces la proiecte despre care recrutorul refuzase să vorbească la telefon.
În prima zi, Victor observase câteva lucruri ciudate.
Ferestrele de la etajele superioare erau acoperite după ora șapte.
În hol existau camere de supraveghere orientate nu doar spre intrări, ci și spre ușile lifturilor.
Iar paznicul de noapte îi spusese ceva ce părea o glumă:
— După miezul nopții, folosiți doar scările.
Victor râsese.
Paznicul nu.
Se numea Gheorghe Dima.
Avea aproape șaizeci și cinci de ani, păr alb tuns foarte scurt, o mustață groasă și un mers ușor șchiopătat. Purta uniforma veche a clădirii, nu costumul modern al firmei de pază.
Toți ceilalți agenți îl numeau „moșul”.
Dar niciunul nu îl contrazicea.
În a treia seară, Victor rămase peste program.
O eroare gravă apăruse în serverele companiei, iar șefa departamentului îi ceruse să verifice niște fișiere înainte de dimineață.
La ora 23:47, etajul optsprezece era aproape gol.
Doar Victor și Mara Stoica mai lucrau.
Mara era analistă de sisteme și făcea parte din companie de aproape doi ani. Avea treizeci și doi de ani, păr roșcat tuns scurt și un mod direct de a vorbi. Nu părea genul de persoană care se speria ușor.
Totuși, când ceasul trecu de miezul nopții, începu să strângă documentele.
— Plecăm acum.
Victor încă privea monitorul.
— Mai am zece minute.
— Nu.
— Serverul continuă să trimită date.
— Tocmai de aceea plecăm.
Victor se uită la ea.
— Ce înseamnă asta?
Mara închise laptopul lui fără să-i ceară voie.
— Înseamnă că, după miezul nopții, nu mai vreau să fiu în clădire.
Au mers împreună spre lift.
Holul era luminat slab, iar panoul electronic afișa toate cele patru cabine la parter.
Victor apăsă butonul.
Mara îi prinse mâna.
— Paznicul ți-a spus despre scări?
— Da.
— Atunci de ce ai chemat liftul?
— Pentru că suntem la etajul optsprezece.
— Exact.
Un semnal sonor se auzi.
Liftul din mijloc se deschise.
Cabina era goală.
Lumina interioară pâlpâia.
Victor intră primul.
Mara rămase în prag.
— Nu-mi place.
— Este doar un lift.
Ea intră totuși.
Ușile se închiseră.
Victor apăsă parterul.
Pentru câteva secunde, cabina coborî normal.
Optsprezece.
Șaptesprezece.
Șaisprezece.
Apoi luminile se stinseră.
Liftul se opri brusc.
Mara se izbi de perete.
Victor apăsă butonul de alarmă.
Nimic.
După câteva secunde, luminile reveniră.
Dar liftul nu mai cobora.
Urca.
Nouăsprezece.
Douăzeci.
Victor se încruntă.
— Clădirea are doar douăzeci de etaje.
Panoul afișă un nou număr.
Mara își pierdu culoarea din obraji.
— Atunci de ce liftul arată douăzeci și unu?
În acel moment, din difuzorul cabinei se auzi o voce.
— Nu apăsați butonul.
Era Gheorghe, paznicul.
Victor privi spre camera montată în colț.
— De ce?
Răspunsul veni imediat.
— Pentru că nimeni nu s-a întors de acolo.
Ușile liftului se deschiseră.
Dincolo de ele nu se afla un hol obișnuit.
Era un coridor lung, acoperit cu pereți metalici. Luminile albe se aprindeau pe rând, ca și cum recunoșteau prezența lor.
Aerul era rece.
Prea rece pentru un etaj locuit.
Mara făcu un pas înapoi.
— Închide ușile.
Victor apăsă parterul.
Nimic.
Apăsă etajul douăzeci.
Nimic.
Toate butoanele erau stinse.
Doar numărul 21 rămânea aprins.
— Gheorghe, ne auziți? întrebă Victor.
Difuzorul trosni.
— Da.
— Trimiteți liftul înapoi.
— Nu mai controlez cabina.
— Atunci cine o controlează?
Paznicul tăcu.
Din coridor se auzi un zgomot.
Un obiect metalic căzuse undeva în întuneric.
Apoi se auziră pași.
Lenți.
Regulați.
Mara îl trase pe Victor în spate.
— Nu ieși.
— Dacă rămânem aici, ușile se pot închide.
— Mai bine.
Pașii se apropiau.
Victor ridică telefonul și porni lanterna.
Lumina surprinse o placă veche montată pe perete.
NIVEL EXPERIMENTAL 21
Sub ea era gravat anul:
— Clădirea a fost inaugurată în 1994, spuse Victor.
Mara nu răspunse.
Privea mai jos.
Pe podea era un ecuson.
Victor îl ridică.
Era vechi, pătat și aproape șters.
Fotografia arăta un bărbat tânăr cu păr negru și mustață.
Numele se vedea încă.
GHEORGHE DIMA
Victor se uită spre camera liftului.
— Gheorghe, câți ani aveți?
Vocea paznicului se schimbă.
— Lăsați ecusonul jos.
— Ați lucrat aici înainte să existe clădirea?
— Lăsați-l jos și nu ieșiți din lift.
Mara se apropie de Victor.
— El știa.
— Ce?
— Știa că etajul există.
Pașii se opriră la doar câțiva metri de ușă.
În lumina slabă apăru o siluetă.
Purta o uniformă veche.
Aceeași uniformă ca paznicul.
Victor ridică lanterna.
Bărbatul din coridor avea chipul lui Gheorghe.
Dar părea cu treizeci de ani mai tânăr.
Mara scoase un țipăt scurt.
Vocea din difuzor strigă:
— Nu vă uitați la el!
Silueta ridică încet capul.
Ochii lui erau complet negri.
— Gheorghe? întrebă Victor.
Bărbatul din coridor zâmbi.
— El nu mai este Gheorghe.
Ușile liftului se închiseră brusc.
Victor și Mara rămaseră în întuneric.
Panoul începu să clipească.
Ca și cum liftul nu putea decide în ce parte a clădirii se afla.
Vocea paznicului reveni.
— Ascultați-mă atent. Aveți mai puțin de trei minute.
— Pentru ce? întrebă Mara.
— Până când etajul se deschide complet.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu va mai rămâne doar la etajul douăzeci și unu.
Victor lovi butonul de alarmă.
— Cine este omul din coridor?
Gheorghe respiră greu.
— Eu.
— Este imposibil.
— Știu.
Paznicul le povesti atunci adevărul.
Înainte ca Orion Tower să fie construită, în acel loc existase un laborator subteran. Cercetătorii testau un sistem capabil să creeze spații suplimentare în interiorul unei structuri existente.
Nu construiau o cameră nouă.
Încercau să plieze spațiul.
Să creeze un loc care ocupa aceeași poziție cu altul, dar nu exista în același timp.
Experimentul fusese numit Nivelul 21.
În 1987, doisprezece oameni intrară în laborator.
Doar Gheorghe ieșise.
Cel puțin așa crezuse.
— Când m-am întors, trecuseră șapte ani, spuse el.
— Pentru dumneavoastră cât trecuse? întrebă Mara.
— Douăzeci de minute.
Guvernul închisese laboratorul și construise clădirea deasupra lui. Lifturile fuseseră programate să ignore nivelul experimental.
Dar uneori, după miezul nopții, etajul reapărea.
— De ce lucrați încă aici? întrebă Victor.
— Ca să mă asigur că nimeni nu urcă.
— Nu ați reușit.
— Pentru că voi nu ați fost aleși întâmplător.
Mara privi spre Victor.
— Ce vrea să spună?
În acel moment, panoul liftului afișă două nume.
VICTOR MARIN
MARA STOICA
Sub ele apăru o propoziție:
BINE AȚI REVENIT
Victor simți un gol în stomac.
— Eu nu am mai fost aici.
Gheorghe nu răspunse.
— Gheorghe?
— Nu voi vă amintiți.
Mara se apropie de panou.
— Ce nu ne amintim?
Pe ecran apăru o înregistrare.
Era o filmare veche, alb-negru.
Un laborator.
Mai mulți cercetători.
Printre ei se vedeau doi copii.
Un băiat și o fată.
Victor recunoscu imediat chipul băiatului.
Era el.
Fata era Mara.
— Nu, șopti ea.
Gheorghe continuă:
— Părinții voștri au lucrat la experiment.
— Părinții mei au murit într-un accident, spuse Victor.
— Asta vi s-a spus.
— De ce eram acolo?
— Pentru că Nivelul 21 nu reacționa la adulți.
— Reacționa la copii? întrebă Mara.
— La amintirile lor.
Liftul se zgudui.
Ușile se deschiseră din nou.
Coridorul nu mai era gol.
De-a lungul pereților stăteau oameni.
Zeci.
Nemişcați.
Îmbrăcați în haine din ani diferiți.
Unii aveau costume din anii ’80.
Alții purtau haine moderne.
Toți priveau spre lift.
Victor recunoscu printre ei o femeie din fotografia familiei lui.
Mama sa.
Arăta exact ca în ziua în care dispăruse.
— Mamă?
Femeia făcu un pas înainte.
— Victor, nu-l asculta pe paznic.
Vocea lui Gheorghe izbucni din difuzor:
— Nu ieși!
Victor rămase blocat între lift și coridor.
Mama lui întinse mâna.
— Am așteptat treizeci de ani.
— Pentru tine au trecut treizeci de ani?
— Pentru mine au trecut trei zile.
Mara văzu și ea pe cineva.
Un bărbat înalt, cu ochelari.
Tatăl ei.
Lacrimile îi umplură ochii.
— Tata?
El îi zâmbi.
— Vino. Putem pleca împreună.
Gheorghe strigă din nou:
— Nu sunt părinții voștri!
— Atunci cine sunt? întrebă Victor.
— Lucrurile care au învățat să le copieze.
Mama lui Victor se opri.
Zâmbetul îi dispăru.
— Gheorghe minte.
— De ce ar minți?
Femeia privi direct spre camera liftului.
— Pentru că el nu a scăpat niciodată de aici.
Victor se întoarse spre difuzor.
— Ce înseamnă asta?
Vocea paznicului deveni foarte slabă.
— Nu o asculta.
— Unde sunteți acum?
Niciun răspuns.
Mara privi camera din colțul liftului.
Pe micul ecran de monitorizare apăru imaginea recepției de la parter.
Scaunul paznicului era gol.
Uniforma lui se afla pliată pe masă.
Deasupra ei era un strat gros de praf.
Ca și cum nu fusese purtată de zeci de ani.
— Gheorghe? întrebă Mara.
Din difuzor se auzi un râs.
Nu mai era vocea paznicului bătrân.
Era vocea bărbatului tânăr din coridor.
— V-am spus că nimeni nu s-a întors.
Victor privi spre capătul coridorului.
Acolo, o ușă metalică începu să se deschidă.
Din spatele ei venea lumină naturală.
Se vedea orașul.
Dar nu orașul pe care îl cunoșteau.
Clădirile erau distruse.
Cerul era roșu.
Orion Tower era singura construcție rămasă în picioare.
Mama lui Victor întinse din nou mâna.
— Trebuie să vii cu noi înainte să se închidă.
— Unde?
— În ziua în care clădirea va rămâne singură.
Panoul liftului afișă o dată.
Era peste două zile.
Mara se uită la Victor.
— Asta este viitorul?
Femeia din coridor răspunse:
— Nu.
— Atunci ce este?
— Este locul din care viitorul încearcă să scape.
Liftul scoase un sunet de avertizare.
Ușile începură să se închidă.
Victor trebuia să aleagă.
Să rămână în lift și să încerce să se întoarcă într-o clădire în care paznicul poate nu existase niciodată.
Sau să pășească pe etajul douăzeci și unu, alături de oamenii care purtau chipurile părinților săi.
Mara îi prinse mâna.
— Nu ieși.
Mama lui Victor șopti:
— Dacă ușile se închid, nu ne vei mai vedea.
Victor privi din nou data de pe ecran.
Peste două zile.
Ora 00:21.
Sub ea apăru un ultim mesaj:
EVACUAREA NIVELULUI 20 A EȘUAT
— Ce se întâmplă la etajul douăzeci? întrebă el.
Toți oamenii din coridor răspunseră în același timp:
— Voi urcați.
Ușile liftului se închiseră.
Cabina începu să coboare.
Douăzeci.
Nouăsprezece.
Optsprezece.
Victor respiră ușurat.
Apoi panoul se stinse.
Când se aprinse din nou, nu mai afișa etaje.
Afișa ani.
Și o dată care nu sosise încă.
Liftul nu se întorcea la parter.
Coborau prin timp.
Iar în difuzor, vocea lui Gheorghe le șopti pentru ultima dată:
— Dacă ușile se deschid la anul în care a fost construită clădirea, nu permiteți nimănui să intre.
— De ce? întrebă Victor.
Paznicul răspunse:
— Pentru că voi sunteți cei care au creat etajul douăzeci și unu.
