Mara nu mai pornise telefonul acela de aproape trei ani.
Îl păstra într-o cutie din lemn, alături de verigheta lui Andrei, ceasul pe care îl purtase în ultima zi și câteva fotografii pe care nu reușise niciodată să le arunce.
Telefonul fusese recuperat după accident.
Ecranul era crăpat.
Carcasa, îndoită.
Bateria nu mai ținea aproape deloc.
Poliția i-l returnase după închiderea anchetei, spunându-i că nu mai exista nimic util în el.
Andrei murise într-un incendiu izbucnit la o casă aflată la marginea orașului.
Cel puțin asta scria în raport.
Cadavrul fusese identificat prin obiectele găsite lângă el și printr-o analiză făcută în grabă, pentru că focul distrusese aproape totul.
Mara acceptase explicația doar pentru că nu mai avea putere să se lupte.
În lunile de după moartea lui, încercase să afle de ce Andrei se afla în acea casă.
Nu o cunoștea.
Nu avea rude acolo.
Nu menționase niciodată adresa.
În ultima conversație pe care o avuseseră, îi spusese doar atât:
— Dacă ajung târziu, nu mă aștepta.
Nu ajunsese niciodată.
Trei ani mai târziu, Mara locuia încă în aceeași casă.
Aceleași camere.
Aceleași scări.
Aceleași ferestre spre grădină.
Numai liniștea devenise mai grea.
În noaptea în care totul a început din nou, o furtună puternică o trezise în jurul orei două.
Lumina dispăruse pentru câteva secunde.
Când curentul revenise, auzise un sunet din dulap.
O vibrație scurtă.
Apoi încă una.
Mara se ridicase din pat și deschisese ușa dulapului.
Sunetul venea din cutia de lemn.
Telefonul lui Andrei era aprins.
Fără încărcător.
Fără cartelă.
Fără să fi fost atins de ani întregi.
Pe ecran apărea o singură notificare:
MESAJ NOU
Mara simțise că i se răcește tot corpul.
Ridicase telefonul cu ambele mâini.
Numărul expeditorului era cel al lui Andrei.
Nu un număr asemănător.
Nu unul necunoscut.
Exact numărul lui.
Mesajul conținea doar șapte cuvinte:
Nu intra mâine în casă. Orice s-ar întâmpla.
Mara îl citise de mai multe ori.
Apoi verificase data.
Mesajul fusese trimis la ora 02:14.
În acea noapte.
Nu era un mesaj vechi.
Nu fusese întârziat trei ani.
Telefonul afișa clar că fusese primit acum câteva secunde.
Mara sunase imediat la poliție.
Agentul care venise la adresă se numea Radu Ionescu.
Avea aproape cincizeci de ani, o voce calmă și expresia unui om care auzise multe povești imposibile, dar învățase să nu râdă înainte să verifice.
A examinat telefonul.
A verificat cartela.
Nu exista.
A încercat să trimită un mesaj.
Telefonul nu avea semnal.
— Telefonul acesta era al soțului meu, spusese Mara.
Radu ridicase privirea.
— Soțul dumneavoastră a murit acum trei ani.
— Atunci cine mi-a trimis mesajul?
— Ce scria?
Mara i-a întins ecranul.
— Să nu intru mâine în casă.
Pentru prima dată, expresia polițistului s-a schimbat.
Nu părea speriat.
Părea că recunoștea ceva.
— Ați mai primit mesaje de la acest număr?
— Niciodată.
— A mai fost pornit telefonul?
— Nu.
Radu s-a ridicat și a început să privească în jurul camerei.
Ferestrele.
Ușile.
Tavanul.
Apoi s-a apropiat de cutia în care fusese păstrat telefonul.
— Cine știa că se află aici?
— Nimeni.
— Nici rudele?
— Nu.
— Prietenii soțului?
Mara ezită.
Andrei avusese puțini prieteni.
Cel puțin așa crezuse ea.
În ultimele luni înainte de accident devenise retras. Primea apeluri la ore târzii și ieșea uneori fără să explice unde merge.
Spunea că lucra la un proiect.
Un proiect despre care Mara nu aflase nimic.
— Lucra în telecomunicații, răspunse ea. La un centru de cercetare.
Radu își întoarse imediat capul.
— Ce centru?
Mara îi spuse numele.
Polițistul rămase nemișcat.
— Îl cunoașteți? întrebă ea.
— A fost închis după accident.
— De ce?
— Oficial, din lipsă de finanțare.
— Și neoficial?
Radu nu răspunse.
Luă telefonul și îl întoarse.
Pe spate, aproape de baterie, exista un mic simbol gravat.
Un cerc traversat de trei linii.
Mara nu îl observase niciodată.
Radu, însă, îl recunoștea.
— Unde a lucrat exact soțul dumneavoastră?
— La departamentul de transmisii experimentale.
— Ce transmiteau?
— Nu știu.
Polițistul se uită din nou la mesaj.
— Poate că ar trebui să plecați din casă chiar acum.
— Mesajul spune mâine.
— Nu înseamnă că pericolul începe mâine.
Mara simți cum frica devenea reală.
Până atunci sperase că era o farsă.
O eroare.
Un hacker.
Dar reacția lui Radu îi spunea că acel mesaj avea o explicație.
Una pe care el nu voia încă să o rostească.
— Ce știți? întrebă ea.
— Nu suficient.
— Dar știți ceva.
Radu se apropie de fereastră.
În partea opusă a străzii se afla o mașină neagră.
Motorul era pornit.
Farurile stinse.
În momentul în care polițistul o privi, mașina porni și dispăru după colț.
— Luați doar ce vă trebuie, spuse el. Plecăm.
Mara își luă geanta, actele și cutia cu lucrurile lui Andrei.
Radu îi ceru să nu atingă nimic altceva.
Au ieșit pe ușa din spate și s-au urcat într-o mașină fără însemne.
— Unde mergem?
— Într-un loc unde telefonul nu poate primi semnal.
— Mi-ați spus că nu avea semnal.
Radu porni mașina.
— Nu unul obișnuit.
Pe drum, polițistul îi povesti o parte din ceea ce știa.
Cu patru ani înainte, mai multe instituții finanțaseră un proiect secret care încerca să transmită date prin impulsuri electromagnetice extrem de instabile.
Nu pe distanțe mari.
Ci prin timp.
La început, cercetătorii reușiseră să trimită fragmente de semnal cu câteva secunde în urmă.
Apoi câteva minute.
După aceea, proiectul fusese oprit oficial.
Pentru că într-o noapte laboratorul primise un mesaj înainte ca el să fie trimis.
Mesajul avertiza despre un incendiu.
Echipa nu îl luase în serios.
Câteva ore mai târziu, o parte din clădire arsese.
— Andrei lucra acolo? întrebă Mara.
Radu dădu din cap.
— El a fost unul dintre cei care au continuat experimentul.
— Și accidentul lui?
— S-a produs la o casă folosită ca laborator secundar.
Mara simți că nu mai putea respira.
— Atunci nu era acolo întâmplător.
— Nu.
— De ce mi-ați spus că a murit?
— Eu nu am lucrat la cazul lui.
— Dar știați despre el.
Radu își strânse mâinile pe volan.
— Am investigat dispariția altui cercetător.
— Dispariția?
— Nu moartea.
Mara se uită la el.
— Vreți să spuneți că Andrei ar putea trăi?
Radu nu răspunse imediat.
— Vreau să spun că nu s-a găsit niciodată un corp identificat cu certitudine.
Toată lumea din jurul Marei părea să fi știut mai mult decât ea.
Poliția.
Centrul de cercetare.
Oamenii din mașina neagră.
Poate chiar Andrei.
— Atunci de ce a dispărut?
— Poate pentru că a văzut ceva ce nu trebuia.
— Sau pentru că a trimis mesajul.
Radu o privi scurt.
— Mesajul nu spune doar să nu intrați în casă.
— Atât apare.
— Verificați din nou.
Telefonul era încă aprins în mâna ei.
Sub primul mesaj apăruse unul nou.
Nu avea încredere în polițist.
Mara îngheță.
Își ridică încet privirea spre Radu.
El conducea fără să se uite la ea.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— Nimic.
Mara stinse ecranul.
Acum nu mai știa ce era mai periculos.
Casa din care tocmai plecase.
Omul aflat la volan.
Sau persoana care îi trimitea mesaje de pe telefonul soțului mort.
Radu opri la marginea orașului, în fața unei clădiri abandonate.
Nu era o secție de poliție.
Nu era niciun adăpost.
Era fostul centru de cercetare unde lucrase Andrei.
— Aici este locul fără semnal? întrebă Mara.
— Da.
— De ce m-ați adus aici?
— Pentru că vreau să verific dacă telefonul mai primește mesaje.
— Și dacă primește?
Radu o privi.
— Atunci nu vin prin rețea.
Au intrat.
Clădirea mirosea a praf și metal ars.
Pe pereți se vedeau urme de incendiu.
Radu deschise o ușă metalică și coborâră într-un laborator aflat sub pământ.
În centru era o instalație mare, acoperită cu prelate.
Mara recunoscu simbolul de pe telefon.
Cercul cu trei linii.
— Ce este?
— Dispozitivul pe care l-a construit soțul dumneavoastră.
Telefonul vibră din nou.
Mara îl deschise.
Nu porni aparatul. El nu este Radu.
Mara făcu un pas în spate.
— Cine sunteți?
Polițistul se întoarse lent spre ea.
— Ce scrie?
— Cine sunteți?
Radu își scoase insigna și o puse pe masă.
— Radu Ionescu a murit acum două luni.
Mara simți că picioarele nu o mai țin.
— Atunci dumneavoastră cine sunteți?
Bărbatul apăsă un comutator.
Instalația începu să vibreze.
Lumini roșii se aprinseră pe pereți.
— Omul care încearcă să afle cine continuă să schimbe trecutul.
— Opriți-l!
— Nu pot.
— De ce?
— Pentru că mesajul pe care l-ai primit nu a fost trimis de Andrei.
Mara strânse telefonul la piept.
— Atunci de cine?
Bărbatul privi spre ecranul mare al instalației.
Pe monitor apăru o imagine neclară.
Era camera Marei.
Casa ei.
Dar data afișată era ziua următoare.
În imagine, ușa principală se deschidea.
O femeie intra.
Purta aceleași haine ca Mara.
Avea același chip.
Aceeași geantă.
Mara se apropie de ecran.
— Aceea sunt eu.
— Nu, spuse bărbatul.
Femeia de pe monitor se întoarse spre cameră.
În spatele ei apăru Andrei.
Viu.
Mai bătrân.
Cu o cicatrice pe față.
El privi direct spre dispozitivul care îl filma și ridică telefonul.
Apoi spuse ceva.
Nu exista sunet.
Dar Mara îi putea citi buzele.
Nu o lăsa să intre.
Imaginea se opri.
Mara se întoarse spre bărbat.
— Ce se va întâmpla mâine în casa mea?
El nu răspunse imediat.
Se uită la telefonul din mâna ei.
Un nou mesaj apăru pe ecran:
Nu tu ai primit avertismentul prima dată.
Sub el apăru o fotografie.
În imagine era Mara, întinsă pe podeaua propriei case.
Lângă ea se afla o altă femeie identică.
Iar în fundal, Andrei ținea în mână arma unui polițist.
Mara ridică privirea.
— Care dintre ele sunt eu?
Instalația scoase un zgomot puternic.
Pe ecran apăru ultimul mesaj:
Cea care citește asta nu este soția mea.
Lumina se stinse.
În întuneric, Mara auzi vocea lui Andrei prin difuzoarele laboratorului:
— Dacă mă auzi, înseamnă că au trimis-o deja în locul tău.
Mara nu mai știa dacă avertismentul trebuia să o salveze.
Sau dacă fusese trimis tocmai pentru a o conduce în acel laborator.
Și înainte să poată întreba cine era femeia din casa ei, ușa metalică din spatele lor se deschise.
În prag stătea Andrei.
Nu cel de pe ecran.
Un altul.
Mai tânăr.
Exact așa cum arătase în ziua în care murise.
