Nicolae a pus masa de la ora patru.
Nu pentru că era nevoie.
Ci pentru că emoțiile nu-l lăsau să stea locului.
Împlinea 75 de ani și copiii promiseseră că vin. Nu mai fuseseră toți în apartamentul lui de aproape un an. Fiecare avea viața lui, programul lui, motivele lui.
Nicolae nu judeca.
Așa sunt copiii când cresc, își spunea.
A cumpărat un tort mic de la cofetăria din colț. Nu avea bani pentru unul mare, dar vânzătoarea îi scrisese frumos pe el:
„La mulți ani, tata!”
A pus șase farfurii. Apoi încă trei pentru nepoți. A scos paharele bune, cele pe care nu le folosea niciodată singur.
La ora șapte, nu venise nimeni.
La șapte și jumătate, a sunat fiul cel mare.
— Tata, noi întârziem puțin.
La opt, fiica lui a sunat.
— Tata, nu mai ajungem. Avem o cină importantă. Vorbim mâine, bine?
Nicolae a zâmbit, deși nu-l vedea nimeni.
— Nu-i nimic, tată.
A închis și s-a uitat la masă.
Scaunele goale păreau mai mari decât camera.
La ora nouă, vecinul lui, domnul Vasile, a bătut la ușă.
— La mulți ani, vecine.
— Mulțumesc. Intră, ia o felie de tort.
Vasile a intrat și s-a oprit când a văzut masa neatinsă.
— Nu au venit?
Nicolae a încercat să glumească.
— Sunt ocupați.
Vecinul a privit telefonul din mână, ezitând.
— Trebuie să vedeți ceva.
Nicolae nu voia.
Dar Vasile i-a arătat ecranul.
Copiii lui erau într-un restaurant elegant. Toți trei. Cu soții, soțiile și nepoții.
Zâmbeau în jurul unui tort mare.
Textul postării era:
„Familia noastră completă.”
Nicolae a citit de două ori.
Apoi a lăsat telefonul jos.
— Poate au avut alt eveniment.
Dar știa că se minte singur.
Vasile s-a așezat lângă el.
— Nu meritați asta.
Nicolae a privit tortul mic.
— Copiii nu sunt răi. Doar uită.
— Uită cam mult.
În aceeași seară, Vasile a făcut o fotografie: Nicolae la masa pregătită, cu tortul mic și scaunele goale. Nu a postat-o fără acordul lui. Doar i-a spus:
— Uneori oamenii trebuie să vadă ce lasă în urmă când se duc la mesele importante.
A doua zi, copiii au venit.
Nu toți din dragoste.
Unii din rușine.
Postarea lor fusese comentată de rude. Cineva întrebase: „Dar tatăl vostru unde e?”
Când au intrat în apartament, masa era încă acolo.
Nicolae nu o strânsese.
Fiica a început să plângă.
— Tata, ne pare rău.
El i-a privit pe toți.
— Nu m-a durut că ați mers la restaurant. M-a durut că ați scris că sunteți compleți.
Nimeni nu a avut ce răspunde.
Pentru că uneori nu absența doare cel mai tare.
Ci felul în care oamenii te șterg din fotografie și apoi numesc asta familie.
Nicolae i-a iertat.
Dar nu a mai pregătit niciodată masa pentru oameni care nu confirmau cu fapta.
De ziua următoare, copiii au venit pe rând. Au învățat greu să sune, să întrebe, să apară. Nu a fost perfect.
Dar scaunul lui Nicolae nu a mai fost invizibil.
Iar tortul mic din acea seară a rămas în memoria tuturor ca ziua în care au înțeles că un părinte uitat nu cere mult.
Cere doar să nu fie scos din cuvântul „familie”.
