De trei nopți, Ana nu mai dormea.
La început, Mircea a crezut că este doar oboseală. Soția lui trecuse printr-o perioadă grea, se mutaseră recent într-o casă mai veche, la marginea orașului, iar liniștea locului părea uneori mai apăsătoare decât zgomotul blocului în care locuiseră înainte.
Casa fusese ieftină pentru zona aceea. Prea ieftină, spusese mama lui Mircea. Dar ei nu își permiseseră să caute prea mult. Aveau nevoie de un început, de aer, de o curte mică și de o cameră în care Ana să nu mai simtă că pereții se strâng peste ea.
În prima seară, totul păruse normal.
În a doua, Ana s-a ridicat din pat pe la două dimineața și a mers la fereastră.
În a treia, Mircea s-a trezit și a găsit-o tot acolo, nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea pervazului.
— Ana?
Ea nu i-a răspuns.
Privea spre curtea vecinilor.
Curtea aceea era separată de a lor printr-un gard vechi, din scânduri înalte. Casa de alături părea locuită, dar vecinii erau oameni retrași. Un cuplu în vârstă, fără vizite, fără zgomote, fără copii alergând prin curte.
Mircea s-a ridicat încet din pat.
— De ce te uiți pe geam toată noaptea?
Ana a clipit greu, ca și cum vocea lui o trezise dintr-un loc aflat departe.
— E un copil în curtea vecinilor.
Mircea s-a apropiat de ea și a tras ușor perdeaua.
Afară era întuneric. Doar o lampă slabă, prinsă de colțul casei vecine, lumina o parte din gard. Nu se vedea nimic clar.
— Unde?
Ana a arătat spre colțul curții.
— Acolo. Lângă nuc.
Mircea a privit mai atent. I s-a părut că vede o umbră, dar putea fi orice: o creangă mișcată de vânt, o haină uitată pe sârmă, un joc al luminii.
— Ana, vecinii nu au copii.
Ea s-a întors spre el încet.
Fața îi era palidă.
— Atunci de ce mă strigă pe nume?
Mircea a simțit un fior rece.
Nu pentru că ar fi crezut imediat ce spunea ea.
Ci pentru că Ana nu părea speriată de întuneric.
Părea speriată de faptul că recunoștea ceva.
— Te-a strigat?
Ea a dat din cap.
— De două ori.
— Ce a spus?
Ana a înghițit greu.
— „Ana.” Doar atât. Dar nu ca un străin.
Mircea a încercat să zâmbească, deși nu-i ieșea.
— Poate ai visat.
— Eram trează.
— Poate cineva de pe stradă—
— Nu. Venea din curte.
S-a făcut liniște.
În camera lor se auzea doar respirația ei agitată și ticăitul ceasului de pe noptieră.
Mircea a aprins lumina. Gestul a rupt puțin tensiunea, dar nu a schimbat privirea Anei. Ea continua să se uite spre fereastră, ca și cum se temea că, dacă întoarce capul, silueta se va apropia.
— Mâine vorbesc cu vecinii, a spus el.
Ana l-a prins de mână.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că s-ar putea să întrebe de unde știu.
— Și ce dacă?
Ea a ezitat.
— Nu vreau să creadă că sunt nebună.
Mircea i-a strâns mâna.
— Eu nu cred asta.
Dar în mintea lui, îndoiala se așezase deja. Nu față de Ana, ci față de casa aceea, față de curtea vecinilor, față de motivul pentru care soția lui tresărea de fiecare dată când cineva rostea numele unei fete.
În dimineața următoare, Mircea a mers la gard.
Vecinul, un bărbat în jur de șaptezeci de ani, grebla frunzele uscate. Când l-a văzut, a ridicat privirea scurt.
— Bună ziua.
— Bună ziua, a răspuns Mircea. Voiam să vă întreb ceva. Noaptea se mai joacă vreun copil prin curte?
Bătrânul a rămas cu grebla în aer.
O secundă. Două.
Apoi a coborât-o încet.
— Nu avem copii.
— Știu. Dar poate vin nepoți, rude…
— Nu vin.
Tonul lui fusese prea scurt.
Mircea a simțit imediat că a atins ceva.
— Soția mea a auzit o voce noaptea.
Bătrânul nu a mai privit spre el.
— Noaptea, omul aude multe.
— A spus că o strigă pe nume.
Grebla a căzut pe pământ.
Din casă a ieșit o femeie în vârstă, slabă, cu un șal pe umeri. Se oprise în prag, ca și cum auzise ultima propoziție.
— Cum o cheamă pe soția dumneavoastră? a întrebat ea.
Mircea s-a întors spre ea.
— Ana.
Femeia și-a dus mâna la gură.
Bătrânul a spus imediat:
— Intră în casă, Maria.
Dar femeia nu s-a mișcat.
— Nu se poate.
Mircea a simțit cum neliniștea i se strânge în stomac.
— Ce nu se poate?
Vecina a coborât încet treptele.
— Fetița noastră o chema Ana.
Mircea a tăcut.
Bătrânul a ridicat vocea:
— Maria, ajunge.
— Nu, a spus femeia. Poate a venit timpul.
Mircea nu mai înțelegea nimic.
— Ce legătură are asta cu soția mea?
Femeia l-a privit cu ochi umezi.
— Fetița noastră a dispărut acum treizeci de ani.
Replica l-a lovit ca un curent rece.
— A dispărut?
— Avea patru ani, a spus femeia. Se juca lângă nucul acela. Într-o după-amiază, poarta era deschisă. Când am ieșit, nu mai era.
Bătrânul s-a întors cu spatele.
— Nu știm ce s-a întâmplat, a spus el aspru.
Maria a continuat, cu voce tremurată:
— Toți au spus că a luat-o cineva. Că poate a rătăcit. Că poate a fost un accident. Dar eu am auzit-o ani la rând noaptea. Acolo, lângă nuc.
Mircea a simțit că îi amorțesc mâinile.
— Soția mea nu știa nimic despre asta.
Maria s-a apropiat de gard.
— Soția dumneavoastră de unde este?
— A crescut la oraș. Adoptată.
Cuvântul a schimbat tot.
Maria a rămas nemișcată.
Bătrânul s-a întors brusc.
— Ce ați spus?
Mircea și-a dat seama prea târziu că rostise ceva ce Ana nu împărtășea cu oricine.
— A fost adoptată când era mică. Nu știe mare lucru despre familia biologică.
Maria a început să plângă în liniște.
— Are vreun semn? Pe umărul stâng?
Mircea a simțit că se rupe ceva în el.
Ana avea un semn mic, în formă de semilună, pe umărul stâng. Îl avusese dintotdeauna. Îi spusese că mama adoptivă nu știa de unde vine.
Nu a răspuns imediat.
Dar tăcerea lui a fost suficientă.
Bătrânul s-a sprijinit de gard.
— Nu. Nu poate fi ea.
Mircea a făcut un pas înapoi.
— Eu nu spun că este. Spun doar că noaptea a văzut pe cineva în curtea dumneavoastră și a auzit numele ei.
Maria a șoptit:
— Poate nu copilul o strigă. Poate locul.
În seara aceea, Mircea i-a spus Anei tot.
Ea a ascultat fără să-l întrerupă. La început a negat. Apoi s-a ridicat și a mers la oglindă. Și-a tras încet bluza de pe umăr.
Semnul era acolo.
Mic, palid, aproape ascuns.
— Mama adoptivă mi-a spus că m-au găsit la marginea unei gări, a șoptit Ana. Că nu aveam acte. Că nu știa nimeni cine sunt.
Mircea s-a apropiat de ea.
— Poate nu e nimic sigur.
Ana a zâmbit slab.
— Dar m-am mutat aici fără să știu nimic. Fix lângă curtea în care a dispărut o fetiță cu numele meu.
Nu era o coincidență ușor de înghițit.
În noaptea aceea, Ana nu s-a mai ascuns de fereastră.
A tras perdeaua complet și a privit spre nucul din curtea vecinilor. Mircea a stat lângă ea.
La început nu s-a întâmplat nimic.
Doar vânt.
Doar întuneric.
Apoi, dinspre curte, s-a auzit o voce mică.
Nu era puternică.
Nu era clară.
Dar era acolo.
— Ana…
Mircea a încremenit.
De data aceasta auzise și el.
Ana nu a țipat. Nu s-a dat înapoi. A pus doar mâna pe sticlă, cu lacrimi în ochi.
— Sunt aici, a șoptit ea.
În curtea vecinilor, lângă nuc, nu se vedea nimeni clar. Doar o umbră mică, topită în întuneric.
A doua zi, Maria le-a arătat fotografia fetiței dispărute.
Ana a privit imaginea mult timp.
Nu era o dovadă completă.
Dar ochii erau ai ei.
Aceeași formă. Aceeași privire. Același semn mic pe umăr, abia vizibil într-o fotografie de vară.
După câteva săptămâni, testele aveau să confirme ceea ce curtea, vocea și semnul spuseseră deja.
Ana era fata pierdută.
Dar nimeni nu a putut explica vreodată de ce, înainte ca adevărul să iasă la suprafață, ea auzise noaptea un copil strigând-o pe nume.
Poate fusese amintirea ei.
Poate fusese frica părinților rămasă în curte.
Poate fusese doar mintea încercând să recupereze ceva ce sufletul știa deja.
Dar, din noaptea în care Ana a intrat pentru prima dată în curtea vecinilor și a atins trunchiul nucului, vocea nu s-a mai auzit.
Ca și cum acel copil nu voia să o sperie.
Voia doar să o aducă acasă.
Mențiune: Această poveste este o dramatizare fictivă realizată cu ajutorul inteligenței artificiale. Personajele, dialogurile și situațiile sunt create artistic și nu reprezintă persoane reale sau evenimente reale. Materialul are scop de divertisment și trebuie tratat ca atare.
