Alex a ajuns primul în parcarea subterană. Ținea strâns geanta neagră pe care o luaseră din biroul lui Octavian Marin și încerca să-și controleze respirația. Dan a apărut după câteva secunde, urmat de Sonia, care verifica permanent telefonul.
Niciunul nu era rănit, iar clădirea fusese goală în momentul în care recuperaseră geanta. Planul trebuia să se încheie acolo, la nivelul al treilea al parcării, unde urma să îi aștepte o mașină.
Locul era însă gol.
— Avem geanta. Unde e mașina de scăpare?
Dan nu părea surprins.
— Nu mai vine nicio mașină, Alex.
Sonia și-a întors telefonul spre ei. Pe ecran apărea imaginea transmisă de o cameră din parcare și confirmarea că locația lor fusese trimisă poliției.
A arătat spre Dan.
— Pentru că poliția știe deja că suntem aici. Mulțumită lui.
Alex a lăsat geanta jos și s-a întors spre prietenul său. Îl cunoștea pe Dan de aproape cincisprezece ani. Fusese omul care îl ajutase după dispariția tatălui său și singurul care îl avertizase că Sonia ascundea ceva.
Dan nu a negat că știa despre alertă, dar a spus că nu el o trimisese.
Sonia i-a arătat ora mesajului și numărul de telefon. Alerta fusese transmisă de pe dispozitivul lui, cu numai șapte minute înainte ca ei să ajungă în parcare.
— Numai noi trei știam locul, a spus ea. El ne-a vândut.
Dan i-a cerut lui Alex să nu deschidă geanta până când nu afla cine organizase, în realitate, întreaga operațiune. Sonia insistase că înăuntru se găseau registrele financiare prin care Octavian Marin putea fi legat de dispariția tatălui lui Alex.
Cu două săptămâni înainte, ea îi trimisese o fotografie cu geanta aflată în seiful companiei. Pretindea că documentele urmau să fie distruse și că aceasta era ultima lor șansă să le recupereze.
Alex acceptase pentru că nu mai avea încredere în ancheta oficială. Tatăl său, Pavel, dispăruse cu zece ani înainte, după ce îl acuzase pe Octavian că îi furase compania prin acte falsificate.
Poliția nu găsise niciodată un trup.
Sonia susținea că lucrase pentru Octavian și văzuse dovezile. Dan trebuia doar să organizeze transportul și să îi conducă în siguranță după recuperarea genții.
Acum, mașina nu mai venea, iar poliția le cunoștea locația.
Dan s-a apropiat de geantă.
— Dacă Sonia spune adevărul, de ce nu ți-a arătat niciodată ce conține?
Alex a deschis fermoarul.
Nu erau bani, bijuterii sau registre contabile. Înăuntru se aflau un dosar de familie, mai multe fotografii, un telefon vechi și certificatul original de naștere al lui Alex.
La rubrica rezervată tatălui nu apărea numele lui Pavel.
Era trecut Octavian Marin.
Alex a crezut că documentul fusese falsificat. Sonia îi spusese însă că Octavian păstra în seif numai acte originale. Dacă certificatul era real, bărbatul pe care îl considerase dușmanul familiei era tatăl său biologic.
Sub certificat exista o fotografie făcută în maternitate. Octavian ținea în brațe un nou-născut, iar lângă el se afla mama lui Alex.
Pe spate era scris:
„Fiul nostru, Alexandru.”
Sonia nu părea surprinsă.
Dan a înțeles primul.
— Știai cine este.
Femeia a recunoscut că aflase adevărul cu câteva luni înainte. Octavian își modificase testamentul și îl declarase pe Alex moștenitorul principal al companiei. Pentru ca transferul să aibă loc, Alex trebuia să prezinte certificatul original și să demonstreze că nu fusese implicat în nicio infracțiune.
Dacă era prins cu geanta sustrasă din biroul lui Octavian, putea pierde totul.
Jaful nu fusese organizat pentru a scoate adevărul la lumină.
Fusese o capcană menită să-l elimine din succesiune.
— Cine ești tu? a întrebat Alex.
Sonia susținea că era fiica adoptivă a lui Octavian. Fusese crescută crezând că avea să moștenească întreaga avere, până când acesta începuse să îl caute pe fiul abandonat.
Aflase că Alex era acel copil și hotărâse să ajungă prima la documente.
Dan a privit spre camerele parcării.
— Atunci tu ai chemat poliția.
Sonia a ridicat din nou telefonul și a arătat mesajul trimis de pe numărul lui. Dovezile păreau să îl indice în continuare pe Dan.
Bărbatul și-a scos telefonul din buzunar. Dispozitivul nu mai avea cartela originală. Cineva o înlocuise în timpul întâlnirii de dinaintea recuperării genții.
Dan și-a amintit că Sonia rămăsese singură lângă hainele lor timp de câteva minute. Ea avusese acces la telefon, la parola lui și la traseul stabilit.
Mesajul putea fi trimis astfel încât să pară că venea de la el.
Sonia a negat, dar telefonul vechi găsit în geantă s-a aprins. Pe ecran a apărut o înregistrare programată de Octavian.
„Alex, dacă vezi acest mesaj, înseamnă că Sonia te-a convins să iei geanta. Nu încerca să fugi. Documentele îți aparțin, iar poliția știe deja că urma să fii atras într-o capcană. Dan a fost trimis să te protejeze.”
Alex s-a uitat spre prietenul său.
Dan lucrase cu un procuror care investiga falsificarea testamentelor familiei Marin. Nu fusese trimis pentru a participa la jaf, ci pentru a împiedica distrugerea documentelor și pentru a-l ține pe Alex în viață.
Mașina nu mai venea pentru că Dan anulase plecarea imediat ce descoperise că șoferul fusese plătit de Sonia. Dacă urcau în acel vehicul, geanta urma să dispară, iar Alex rămânea singurul suspect.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat Alex.
— Pentru că trebuia să aflu cine îi transmitea Soniei informațiile din anchetă.
Înregistrarea lui Octavian continua. Bărbatul povestea că Pavel nu fusese tatăl biologic al lui Alex, dar îl crescuse și încercase să-l protejeze. Dispariția lui avusese legătură cu documentele din geantă.
Pavel descoperise că Sonia nu era fiica adoptivă a lui Octavian.
Femeia care se afla acum în parcare folosise identitatea adevăratei Sonia Marin, declarată dispărută la vârsta de nouă ani.
Alex a privit-o.
— Cum te numești?
Ea nu a răspuns.
În căptușeala genții au găsit două fotografii. Prima o înfățișa pe adevărata Sonia în copilărie. Cea de-a doua arăta femeia din parcare, adolescentă, alături de Pavel.
Pe spate era trecut numele Diana Pavel.
Femeia era fiica biologică a bărbatului care îl crescuse pe Alex.
Diana îl considera responsabil pentru dispariția tatălui ei și credea că Octavian îi furase moștenirea pentru a i-o oferi fiului său biologic. Își asumase identitatea Soniei pentru a intra în familie și a ajunge la acte.
Telefonul lui Dan a vibrat. Procurorul îi trimisese înregistrarea unei camere din restaurantul în care se întâlniseră înaintea operațiunii. Imaginile o arătau pe Diana luând telefonul lui și folosindu-l în timp ce acesta se afla într-o altă încăpere.
Ea trimisese alerta.
Poliția venea într-adevăr, dar Dan nu îi chemase pentru a-i aresta pe Alex și pe el. Autoritățile știau că Diana urma să îi atragă în parcare și așteptau dovada că folosise identitatea falsă.
Diana s-a apropiat de ieșire, însă toate porțile parcării s-au închis. Nu a încercat să forțeze trecerea și nimeni nu a devenit violent.
A spus doar că Alex încă nu înțelegea pentru cine lucra Dan.
Bărbatul nu fusese ales de procuror întâmplător. Cu zece ani înainte, fusese ultima persoană care îl văzuse pe Pavel înainte ca acesta să dispară.
În geantă se afla și declarația semnată a lui Dan.
Acesta recunoștea că îl ajutase pe Pavel să plece din țară sub o identitate nouă. Dispariția nu fusese o răpire. Pavel fugise după ce descoperise că cineva din familie plănuia să-l învinovățească pentru furtul companiei.
— Este în viață? a întrebat Diana.
Dan a evitat răspunsul.
Telefonul vechi a pornit o a doua înregistrare. De data aceasta, pe ecran a apărut Pavel, mult mai îmbătrânit, dar viu.
„Diana, dacă ai ajuns până aici, trebuie să afli că Alex nu ți-a luat moștenirea. Amândoi ați fost folosiți. Octavian nu este tatăl niciunuia dintre voi.”
Certificatul din geantă fusese modificat înainte de a fi pus în seif.
Pavel susținea că adevăratul tată al lui Alex era chiar Dan.
Alex s-a întors spre el.
Dan a negat și a spus că Pavel încerca să-i întoarcă unul împotriva celuilalt. În acel moment, geanta a emis un semnal scurt și o bază falsă s-a deschis.
În compartiment se afla un al doilea certificat de naștere și o fotografie cu doi nou-născuți.
Alex nu se născuse singur.
Avea un frate geamăn.
Pe spatele fotografiei era scris:
„Unul a fost crescut de Pavel. Celălalt a devenit Dan.”
Alex a ridicat privirea spre bărbatul pe care îl considerase cel mai bun prieten.
Dan avea cu paisprezece ani mai mult decât el. Documentele nu puteau fi corecte decât dacă una dintre identitățile lor fusese schimbată.
Înainte ca cineva să poată vorbi, liftul parcării s-a deschis.
Din el a coborât un bărbat care arăta exact ca Alex și ținea în mână telefonul original al lui Dan.
— Nu-l crede, a spus străinul. Eu sunt Dan. Bărbatul de lângă tine este cel care a dispărut împreună cu tatăl nostru.
