Alejandro Valdés nu se speria ușor, însă în acea după-amiază au fost suficiente câteva cuvinte pentru a-l face să încremenească.
— Ale mai locuiește aici?
Mateo, grădinarul familiei, găsise o femeie în vechea seră din spatele conacului. Aceasta era slăbită, purta haine murdare și îl întrebase de Alejandro folosind numele cu care fusese strigat numai în copilărie.
Mama lui, Carmen, îl numea „Ale”.
La fel făcea și Isabel Navarro, fosta secretară a familiei.
Isabel dispăruse la trei zile după presupusa moarte a lui Carmen, în urmă cu cinci ani. Mașina ei fusese găsită abandonată, apartamentul era gol, iar din biroul familiei Valdés lipseau mai multe documente.
Poliția presupusese că femeia fugise după ce furase actele și câteva bijuterii. Alejandro ajunsese să creadă aceeași poveste.
Victoria, soția lui, l-a prins imediat de braț.
— Nu merge acolo.
Alejandro s-a întors spre ea.
— De ce?
Victoria a susținut că femeia putea fi periculoasă sau că cineva încerca să profite de moartea mamei sale. Insistența ei nu l-a oprit.
Ușa serei s-a deschis.
Isabel a apărut dintre plantele crescute necontrolat. Era mai slabă, avea părul lung și încâlcit, dar Alejandro a recunoscut-o imediat.
Privirea lui a coborât spre mâna femeii.
Pe deget purta un inel masiv din aur, cu un smarald oval.
— Inelul era al mamei mele.
Carmen purtase bijuteria aproape treizeci de ani. Alejandro își amintea că o văzuse pe mâna ei chiar în dimineața presupusului accident. După înmormântare, inelul nu fusese găsit.
Isabel a ridicat mâna.
— Mi l-a dat ieri.
Victoria a făcut un pas înainte.
— Mama ta a murit acum cinci ani.
Isabel a privit-o direct, apoi și-a coborât ochii spre podeaua serei.
— Atunci pe cine ascunzi sub seră?
Alejandro s-a întors spre soția lui.
Victoria pălise și strângea în palmă o cheie veche. A încercat să o ascundă în buzunar, dar gestul fusese observat.
Sub una dintre mesele de lucru au găsit o placă metalică acoperită cu pământ. Cheia Victoriei se potrivea în încuietoare.
Dincolo de trapă exista o scară care cobora către o încăpere construită sub seră. Camera fusese folosită recent. Pe masă se aflau alimente proaspete, medicamente, o cană încă fierbinte și o eșarfă care îi aparținuse lui Carmen.
Femeia nu mai era acolo.
Isabel a explicat că fusese ținută timp de aproape cinci ani într-o altă proprietate a familiei. Reușise să fugă în urmă cu trei zile și se întorsese la conac pentru a găsi dovezile ascunse de Carmen.
În tunelul de sub seră o întâlnise chiar pe aceasta.
Carmen era în viață.
— Unde este acum? a întrebat Alejandro.
— A auzit pe cineva deschizând intrarea dinspre conac și a plecat prin tunel. Înainte să dispară, mi-a dat inelul și mi-a spus să te găsesc.
Victoria a susținut că Isabel mințea. Spunea că încăperea fusese amenajată în timpul războiului și că păstra cheia numai pentru siguranță.
— Atunci de ce erau medicamentele mamei mele aici?
Victoria nu a răspuns.
Sub un pat pliabil au găsit o cutie metalică. Înăuntru se aflau mai multe scrisori, un telefon, un stick de memorie și o fotografie realizată cu puțin timp înaintea presupusei morți a lui Carmen.
În imagine, Carmen se afla alături de Isabel și de o fetiță de aproximativ patru ani. Pe spate era scris:
„Dacă mi se întâmplă ceva, protejează-mi nepoata.”
Alejandro nu recunoștea copilul.
— Mama mea nu avea nicio nepoată.
Isabel a început să plângă.
— Asta ai fost lăsat să crezi.
Cu câteva luni înainte de presupusa moarte, Carmen descoperise că registrul familiei fusese modificat. Existau certificate, fotografii și rezultate medicale care demonstrau că o parte din copilăria lui Alejandro fusese ascunsă chiar de propria familie.
Fetița din imagine se numea Inés. Carmen îi plătise școala și tratamentele printr-o fundație secretă, dar nu îi spusese niciodată lui Alejandro cine erau părinții ei.
— Este fiica mea? a întrebat el.
— Carmen nu era sigură, a răspuns Isabel. De aceea a început investigația.
Alejandro a luat stickul de memorie, însă Victoria a încercat să-l convingă să nu îl deschidă.
— Femeia aceasta a dispărut cu documentele familiei. Nu poți avea încredere în ea.
Isabel a privit-o atent.
— Încă nu am spus cine m-a ținut închisă.
Victoria a tăcut.
Înregistrările de pe stick fuseseră realizate de Carmen. În prima filmare, mama lui Alejandro explica faptul că accidentul în care fusese declarată moartă fusese pregătit cu câteva zile înainte.
Cineva îi falsificase semnătura, îi modificase testamentul și plătise un medic pentru a identifica un alt trup drept al ei.
Carmen descoperise planul la timp și acceptase să lase familia să creadă că murise. Voia să afle cine urma să preia controlul asupra averii după dispariția ei.
În primele săptămâni o ajutase Isabel. Când cele două strânseseră suficiente dovezi, cineva le descoperise ascunzătoarea.
Isabel fusese luată și ținută într-o casă izolată.
Carmen fusese mutată în camera de sub seră, loc despre care credea că nici Alejandro nu știa.
— Cine le-a închis? a întrebat Alejandro.
Victoria a spus că nu avea nicio legătură cu disparițiile și că primise cheia de la administratorul conacului. Alejandro a verificat mesajele din telefonul găsit în cutie.
Ultimul fusese primit în dimineața aceea:
„Isabel a scăpat. Mut-o pe Carmen înainte ca Alejandro să ajungă în seră.”
Numărul expeditorului era salvat sub numele „V”.
Victoria a susținut că telefonul fusese pregătit pentru a o acuza.
Alejandro a deschis următoarea înregistrare.
Carmen ținea în mână fotografia fetiței.
„Inés este nepoata mea, dar testul arată că Alejandro nu este tatăl ei. Există o singură explicație. Trebuie să găsesc copilul pe care familia l-a șters din toate documentele.”
În cutie se afla și o analiză ADN. Aceasta confirma că Inés era rudă directă cu familia Valdés, dar nu era fiica lui Alejandro.
Fetița trebuia să fie copilul unui frate sau al unei surori.
Alejandro fusese crescut ca singurul copil.
Isabel a scos una dintre cărămizile slăbite din peretele camerei. În spatele ei exista un plic pe care Carmen scrisese:
„Pentru Ale — adevărul despre ziua în care te-ai născut.”
Certificatul din interior arăta că mama sa născuse doi băieți gemeni.
Primul fusese înregistrat cu numele Alejandro.
Cel de-al doilea se numea Nicolás.
La câteva ore după naștere, Nicolás fusese declarat mort. Carmen nu văzuse trupul și nu primise niciodată certificatul original.
Cu cinci ani înainte, descoperise că documentul de deces era fals.
Nicolás trăia.
— Inés este fiica lui, a spus Isabel.
Victoria a încercat să plece din cameră, dar Alejandro i-a cerut să rămână. Reacția ei demonstra că numele nu îi era necunoscut.
După mai multe întrebări, femeia a recunoscut că îl întâlnise pe Nicolás înainte de căsătorie. Acesta semăna atât de mult cu Alejandro încât putea fi confundat cu el.
— M-ai cunoscut prin fratele meu?
Victoria nu a răspuns.
Fotografiile de la începutul relației lor fuseseră făcute întotdeauna seara sau în locuri în care chipul bărbatului nu se vedea clar. Alejandro își amintea și câteva conversații despre care Victoria susținea că nu avuseseră loc.
Pentru prima dată, s-a întrebat dacă femeia care îi devenise soție avusese inițial o relație cu geamănul său.
În telefonul lui Carmen exista un videoclip realizat cu numai o zi înainte. Mama lui apărea în camera de sub seră, alături de Isabel.
— Dacă vezi înregistrarea, înseamnă că Victoria m-a mutat, spunea Carmen. Nu o lăsa să distrugă fotografia fetei. Inés este singura persoană care îi poate deosebi.
— Să-i deosebească pe cine? a întrebat Alejandro.
Isabel a indicat un desen făcut de copil. În imagine apăreau doi bărbați identici. Unul era numit „tată”, iar celălalt „unchiul Ale”.
Fetița îl cunoscuse pe Nicolás.
Și îl cunoscuse și pe Alejandro fără ca acesta să își amintească întâlnirea.
În aceeași seară, poliția a localizat-o pe Inés într-un internat aflat la două ore de conac. Când Alejandro i-a arătat o fotografie recentă cu el, fetița a spus că bărbatul era tatăl ei.
Testul demonstra că nu era adevărat.
— Tatăl meu are un semn sub ureche, a explicat ea.
Alejandro avea același semn.
Isabel i-a verificat fotografiile din copilărie. În imaginile făcute până la vârsta de șase ani, semnul nu exista. Apărea pentru prima dată după un accident în urma căruia Alejandro petrecuse mai multe săptămâni în spital.
El nu își amintea aproape nimic din acea perioadă.
Carmen investigase posibilitatea ca gemenii să fi fost schimbați după accident. Băiatul crescut sub numele Alejandro putea fi, în realitate, Nicolás.
Dacă era adevărat, Alejandro nu știa nici măcar cine era.
Un zgomot electronic s-a auzit din peretele încăperii. Isabel a descoperit o cameră de supraveghere conectată la un ecran ascuns.
Imaginea s-a aprins.
Carmen apărea într-o altă cameră, vie și nevătămată. Lângă ea stătea un bărbat care semăna perfect cu Alejandro.
Victoria a făcut un pas înapoi.
Bărbatul privea direct spre cameră.
— Fratele meu a găsit inelul, a spus el. Acum trebuie să afle care dintre noi a trăit sub numele lui.
Alejandro s-a apropiat de ecran.
— Cine ești?
Bărbatul a zâmbit.
— Sunt fiul pe care Carmen l-a ascuns. Dar nu sunt Nicolás.
Înainte ca transmisia să se întrerupă, Carmen a ridicat o fotografie cu trei nou-născuți purtând brățări identice.
