Luca avea șapte ani când tatăl său dispăruse. Ultima amintire pe care o păstra despre el era din curtea unei case de la marginea orașului, într-o după-amiază de vară. Tatăl îl ridicase în brațe, iar mama le făcuse o fotografie cu un aparat vechi.

Câteva săptămâni mai târziu, un incendiu distrusese atelierul familiei. Mama lui Luca îi spusese că tatăl se afla în interior și că nu supraviețuise. Sicriul fusese închis, iar băiatul nu fusese lăsat să participe la identificare.

După înmormântare, mama lui, Adriana, vânduse casa și se mutase împreună cu Luca în alt oraș. La numai un an după tragedie se căsătorise cu Gabriel Sava, fostul asociat al soțului ei.

Gabriel îl crescuse pe Luca, îi plătise studiile și îi oferise un loc de muncă în compania sa. Cu toate acestea, refuzase întotdeauna să vorbească despre tatăl biologic al tânărului. Spunea că trecutul nu trebuia răscolit.

La douăzeci de ani după incendiu, Adriana murise în urma unei boli scurte. În seara de după înmormântare, Luca a început să-i sorteze lucrurile. În spatele unui sertar a descoperit un plic pe care mama lui scrisese:

„Pentru Luca. Să-l deschizi numai după ce eu nu mai sunt.”

În interior se afla fotografia pe care și-o amintea din copilărie. El, la șapte ani, stătea în brațele tatălui său, Matei. În spatele fotografiei era trecută o adresă dintr-un sat de munte și o propoziție:

„Tatăl tău nu a murit în incendiu. Iartă-mă că te-am mințit.”

Luca a citit mesajul de mai multe ori. Primul său impuls a fost să-l confrunte pe Gabriel, însă și-a amintit cât de insistent îi ceruse acesta să nu cerceteze trecutul. A decis să meargă singur la adresa scrisă de mama sa.

După un drum de aproape cinci ore, a ajuns în fața unui atelier izolat de tâmplărie. În curte se aflau scânduri, unelte și o camionetă veche. Pe ușă era scris doar numele „M. Dinu”.

Un bărbat cu părul cărunt lucra la o masă din lemn. Era mai slab decât în fotografie și purta o barbă scurtă, dar Luca l-a recunoscut imediat. Avea aceeași cicatrice lângă sprânceana dreaptă și același obicei de a-și freca degetul mare de verighetă atunci când era neliniștit.

— Tată, sunt eu. Nu mă recunoști?

Bărbatul a încremenit pentru o fracțiune de secundă. Apoi și-a întors privirea și a început să strângă uneltele.

— Nu am niciun fiu. Pleacă.

Luca a scos fotografia din buzunar și i-a întins-o.

— Asta este poza noastră făcută acum 20 de ani.

Când a văzut imaginea, bărbatul a devenit palid. Nu a încercat să o ia. S-a uitat în schimb spre șoseaua aflată dincolo de gard.

— Arde poza aia dacă vrei să trăiești.

Matei a intrat în atelier și a încuiat ușa. Luca a rămas singur în curte, incapabil să înțeleagă dacă fusese avertizat sau amenințat.

În timp ce se îndrepta spre mașină, a observat un vehicul negru oprit la capătul drumului. Geamurile erau fumurii, iar șoferul nu cobora. Când Luca a pornit motorul, vehiculul s-a pus în mișcare.

Tânărul nu s-a întors direct în oraș. A intrat într-o benzinărie aglomerată și a așteptat. Mașina neagră a trecut încet prin fața parcării, apoi a dispărut.

În acea noapte, Luca a analizat fotografia. Colțul din dreapta fusese tăiat cu grijă. În partea rămasă se vedea mâna unui al doilea copil, dar nu și chipul lui.

Pe fundalul imaginii se afla atelierul care arsese. În geamul unei mașini se reflecta un bărbat purtând un inel masiv. Luca recunoștea acel inel. Gabriel îl purta și în prezent.

În dimineața următoare, Luca s-a întors în sat. Atelierul era închis, dar pe masă se afla fotografia pe care i-o arătase lui Matei. Tatăl său reușise să i-o ia fără să observe.

Imaginea ardea într-un recipient metalic.

Luca a stins focul și a salvat o parte din ea. Sub fotografie se afla o cheie și un bilet:

„Cabana de lângă lac. Vino singur. Nu-l suna pe Gabriel.”

Cabana se afla la câțiva kilometri de sat. Matei îl aștepta înăuntru, cu obloanele trase. De această dată nu a mai negat că îl cunoștea.

— De ce ai spus că nu ai niciun fiu?

— Pentru că mașina care te-a urmărit nu venise după mine. Venise după fotografie.

Matei i-a povestit că atelierul familiei nu fusese doar o afacere de tâmplărie. Într-o cameră din spate erau păstrate documentele firmei de construcții pe care o deținea împreună cu Gabriel. În acele acte descoperise facturi false, transferuri și proprietăți trecute pe numele unor persoane care nu existau.

Matei voise să meargă la poliție. Cu o seară înainte de incendiu, îi spusese Adrianei ce descoperise. Ea îl rugase să nu facă nimic până nu găsea un loc sigur pentru copii.

— Pentru copii? a întrebat Luca.

Matei nu i-a răspuns direct.

În noaptea incendiului, cineva îl lovise în apropierea atelierului și îl lăsase inconștient. Fusese găsit de un șofer care trecea prin zonă și dus la un spital din alt județ. Când se trezise, aflase că în atelier fusese descoperit un trup imposibil de identificat.

Gabriel declarase că mortul era Matei.

— De ce nu te-ai întors la noi?

— Am încercat. Mama ta mi-a spus că, dacă apar, te vor folosi ca să mă oblige să renunț la documente. Mi-a cerut să dispar până când găsește o soluție.

Matei acceptase o identitate nouă și plecase din oraș. Adriana îi trimisese, o perioadă, fotografii și informații despre Luca. După căsătoria cu Gabriel, mesajele încetaseră.

Cu trei ani înainte, Adriana reușise să-l găsească din nou. Îi spusese că Gabriel aflase că era în viață și că îi urmărea corespondența. Fotografia trebuia păstrată pentru că surprinsese un detaliu care putea demonstra cine fusese prezent în curte înainte de incendiu.

— Inelul lui Gabriel, a spus Luca.

— Nu doar inelul.

Matei a scos dintr-un dulap o cutie cu mai multe negative fotografice. Adriana îi trimisese filmul original înainte să moară. Fotografia păstrată de Luca fusese doar o versiune tăiată.

Matei a ridicat negativul spre lumină. În cadrul complet apăreau doi băieți de aceeași vârstă, aproape identici. Matei îi ținea pe amândoi de umeri.

Luca a simțit că încăperea se învârtea în jurul său.

— Cine este celălalt copil?

— Fratele tău geamăn, David.

Luca nu auzise niciodată acel nume.

Matei i-a explicat că David se născuse cu câteva minute înaintea lui. Băieții crescuseră împreună până în noaptea incendiului. Luca își amintea vag de un prieten imaginar, dar mama lui îl convinsese că acele imagini erau vise provocate de traumă.

După incendiu, Adriana îi spusese lui Matei că David murise în atelier. Nu existase însă nicio dovadă. Trupul găsit nu aparținea unui copil.

— De ce mi-ar fi ascuns mama existența lui?

— Pentru că David a văzut cine a intrat în atelier în noaptea incendiului.

În acel moment, telefonul lui Luca a vibrat. Gabriel îl suna. Tânărul a respins apelul, dar a primit imediat un mesaj:

„Știu că ești cu Matei. Adu-mi negativul și nimeni nu va mai avea de suferit.”

Matei a tras oblonul și a privit spre drum. Mașina neagră se apropia de cabană.

Cei doi au plecat prin spatele clădirii, luând negativele și documentele. Matei cunoștea o potecă prin pădure care ducea până la o pensiune. De acolo au contactat un avocat și au predat copiile într-un loc sigur.

Cercetarea vechilor registre a scos la iveală că, după incendiu, un băiat de șapte ani fusese internat într-o clinică privată sub numele „Daniel Sava”. Persoana care semnase internarea era Gabriel.

Băiatul fusese externat după trei luni, dar destinația lui nu apărea în documente.

Luca s-a întors în casa în care locuise cu mama și cu tatăl său vitreg. Gabriel dispăruse, iar biroul lui fusese golit. Într-un sertar ascuns, Luca a găsit mai multe fotografii făcute de la distanță.

În ele apărea un tânăr care semăna perfect cu el.

Unele fotografii fuseseră realizate în străinătate. Cea mai recentă era făcută cu numai două săptămâni înainte, chiar în fața casei lui Luca.

Pe spatele imaginii era scris:

„David a revenit pentru fotografie.”

Atunci Luca și-a amintit de un bărbat necunoscut care participase la înmormântarea mamei sale. Stătuse singur, departe de familie, și plecase înainte ca ceremonia să se încheie.

Avea același chip.

Telefonul găsit în biroul lui Gabriel a început să sune. Pe ecran apărea numele „D”.

Luca a răspuns.

— David?

Vocea de la celălalt capăt semăna atât de mult cu a lui, încât pentru o clipă a avut impresia că se asculta pe sine.

— Nu trebuia să-l găsești pe tata.

— Unde ești?

— Aproape. Dar Matei nu ți-a spus tot ce s-a întâmplat în noaptea incendiului.

Luca s-a uitat spre tatăl său.

— Mi-a spus că tu l-ai văzut pe Gabriel intrând în atelier.

David a tăcut câteva secunde.

— Eu nu l-am văzut pe Gabriel.

— Atunci pe cine ai văzut?

Ușa de la intrare s-a deschis.

Matei a apărut în hol ținând fotografia completă. În imagine, Adriana stătea în spatele aparatului, iar în buzunarul hainei sale se vedea aceeași cutie de chibrituri găsită după incendiu.

Vocea lui David s-a auzit din telefon:

— Pe mama.

Luca și-a ridicat privirea spre portretul ei.

Din spatele ramei a căzut o a doua fotografie, făcută după presupusa ei moarte.

Adriana era vie și stătea lângă Gabriel.