Radu Marinescu ajunse la atelierul auto la mai puțin de douăzeci de minute după ce fusese sunat de mecanic. Mașina soției sale se afla deja pe elevator, iar zona din jurul ei fusese izolată.
Alina era nevătămată. În dimineața respectivă observase că mașina nu răspundea normal înainte să iasă complet din curtea vilei. O oprise imediat și chemase o platformă.
Vehiculul fusese transportat la atelier fără să mai fie condus.
Radu crezuse că era vorba despre o defecțiune obișnuită. Ionuț, mecanicul care întreținea mașinile familiei de aproape trei ani, îl aștepta însă cu o expresie gravă.
— Frânele mașinii au fost tăiate intenționat.
Radu privi către automobil, apoi spre ușa atelierului.
Alina plecase cu câteva minute înainte, după ce declarase că se simțea rău. Un investigator în civil îi luase deja primele declarații.
— Cine ar fi vrut să-mi omoare soția?!
Anchetatorul Sorin Pavel ridică o pungă transparentă cu probe. În interior se afla o foarfecă metalică recuperată de sub scaunul pasagerului.
— Nu știu…
Privirea lui coborî către eticheta raportului preliminar.
— Stai așa! Amprentele de pe foarfecă sunt ale tale.
Radu făcu un pas înapoi.
Recunoștea obiectul. Foarfeca provenea din biroul său și o folosise cu o săptămână înainte pentru a deschide un colet. După aceea o lăsase în sertarul mesei.
Nu știa cum ajunsese în mașina Alinei.
— Cineva a luat-o pentru a mă acuza.
Sorin îi ceru să explice de ce polița de asigurare a soției fusese modificată cu numai o lună înainte. Dacă Alina murea, Radu urma să primească o sumă considerabilă și controlul asupra acțiunilor moștenite de aceasta de la tatăl său.
Radu recunoscu faptul că semnase documentele, dar susținu că modificarea fusese propusă de Alina. Soția lui pretindea că vechea poliță nu mai acoperea valoarea reală a companiei.
Mai exista însă un motiv de suspiciune.
Camerele de supraveghere de la vilă fuseseră dezactivate între orele două și trei dimineața. Sistemul putea fi oprit numai prin codul lui Radu.
— Dormeam, spuse el. Alina poate confirma.
Sorin îl privi câteva secunde.
— Soția ta spune că ai lipsit din dormitor aproape o oră.
Radu nu înțelegea de ce Alina mințea. Se trezise o singură dată în timpul nopții, când auzise ușa biroului. Soția lui nu mai era lângă el, dar revenise după câteva minute și îi spusese că mersese să bea apă.
Anchetatorul îi ceru să predea telefonul și cheile vilei.
Ionuț urmărise discuția fără să intervină. Când Sorin ieși pentru a răspunde unui apel, mecanicul îl trase pe Radu deoparte și îi spuse că descoperise ceva neobișnuit.
Urmele de pe mașină indicau că intervenția avusese loc după ce vehiculul fusese parcat în curtea vilei. În plus, calculatorul de bord arăta că automobilul nu fusese condus în dimineața respectivă.
Alina susținuse că pornise spre oraș și observase problema în apropierea porții.
— Mașina nu a ieșit din garaj, spuse Ionuț. Soția dumneavoastră știa că exista o problemă înainte să urce în ea.
Radu verifică aplicația instalată pe telefon. Ultima deplasare a mașinii avusese loc în seara precedentă.
Alina inventase povestea unei tentative de accident.
— De ce s-ar acuza singură că era ținta?
— Poate ținta nu era doamna Alina.
În seara anterioară, Ionuț primise un mesaj prin care i se cerea să vină dimineața la vilă și să conducă personal mașina până la atelier. Expeditorul folosise numărul Alinei.
Mecanicul nu văzuse mesajul la timp. Din acest motiv, Alina chemase o platformă.
Dacă Ionuț respecta instrucțiunea, el ar fi fost cel aflat la volan.
— Cine ar vrea să te rănească? întrebă Radu.
Ionuț pretinse că nu știa, dar își coborî privirea. Cu o lună înainte, primise un plic conținând certificatul său original de naștere și fotografia unei femei necunoscute.
Femeia era mama Alinei.
Documentul susținea că Ionuț fusese născut sub numele Ionuț Dumitrescu, același nume de familie pe care îl purtase Alina înainte de căsătorie.
— Crezi că ești fratele ei?
— Am făcut un test. Rezultatul trebuia să sosească astăzi.
Tatăl Alinei, Ștefan Dumitrescu, murise cu patru ani înainte. Testamentul său lăsase întreaga companie fiicei pe care o recunoscuse oficial.
Dacă Ionuț era copilul lui biologic, putea contesta succesiunea și revendica o parte importantă din avere.
Radu începu să înțeleagă.
Frânele nu fuseseră tăiate pentru a o omorî pe Alina. Cineva știa că Ionuț trebuia să conducă mașina până la atelier.
Totuși, soția lui era cea care îi trimisese mesajul.
Sorin reveni și îi ceru lui Radu să-l însoțească pentru declarații. Ionuț îi arătă însă datele din calculatorul mașinii și mesajul primit.
Anchetatorul nu păru surprins de existența lui.
— De unde știați deja? întrebă mecanicul.
Sorin susținu că Alina menționase că Ionuț urma să preia automobilul. În declarația scrisă, informația nu apărea.
Radu observă apoi că punga cu foarfeca nu avea sigiliul oficial al unui laborator. Eticheta fusese completată de mână, fără număr de înregistrare.
— Cum ați verificat atât de repede amprentele?
Sorin evită răspunsul.
Radu sună la secția de poliție și ceru confirmarea identității anchetatorului. Ofițerul de serviciu îi spuse că nimeni cu numele Sorin Pavel nu fusese trimis la atelier.
Bărbatul din fața lor nu era polițist.
Ionuț încercă să închidă poarta atelierului, dar falsul anchetator nu fugi. Își așeză calm punga cu probe pe masă și scoase legitimația din buzunar.
Documentul era autentic, dar îi aparținuse unui ofițer mort cu doi ani înainte.
— Cine sunteți? întrebă Radu.
Bărbatul recunoscu faptul că fusese angajat de Alina. Rolul lui era să-l convingă pe Radu că urma să fie arestat și să observe ce documente încerca să ascundă.
Foarfeca purta într-adevăr amprentele lui, dar nu fusese găsită sub scaun. Alina o luase din birou și i-o oferise falsului polițist.
— Ea și-a sabotat propria mașină?
— Nu. Când am ajuns la vilă, frânele erau deja deteriorate.
Alina plănuise numai să planteze foarfeca și să simuleze o anchetă. Nu știa că cineva intervenise cu adevărat asupra mașinii.
Persoana care tăiase frânele cunoștea atât planul Alinei, cât și faptul că Ionuț urma să conducă vehiculul.
Numai trei persoane aveau aceste informații: Alina, falsul polițist și bărbatul care îi trimisese certificatul lui Ionuț.
— Cine v-a angajat cu adevărat? întrebă Radu.
Sorin scoase un telefon și porni o înregistrare.
Ștefan Dumitrescu, tatăl Alinei, apărea pe ecran. Înregistrarea fusese realizată cu numai două săptămâni înainte.
Bărbatul declarat mort era în viață.
„Radu va deschide seiful imediat ce va crede că este acuzat. Lăsați-l să scoată documentul original, dar nu permiteți Alinei să-l citească.”
Radu recunoscu biroul din fundal. Era o cameră aflată la ultimul etaj al vilei familiei.
— Socrul meu trăiește?
Falsul polițist susținu că nu-l întâlnise personal. Primise înregistrarea și banii printr-un intermediar. Crezuse că făcea parte dintr-un test pregătit de proprietarul companiei.
Radu plecă imediat spre vilă, însoțit de Ionuț. Sorin rămase în atelier și acceptă să aștepte sosirea autorităților reale.
Seiful din birou fusese deschis.
Alina dispăruse, iar camerele de supraveghere fuseseră din nou oprite.
Din seif lipseau mai multe contracte și testamentul original al lui Ștefan. Pe raft rămăsese numai un plic pe numele lui Radu.
În interior se afla o fotografie cu Ștefan și Ionuț, realizată când mecanicul avea aproximativ cinci ani.
Pe spate era scris:
„Fiul meu trebuia să moștenească totul. Alina nu trebuia să afle că el trăiește.”
Testul ADN al lui Ionuț sosi în același moment.
Rezultatul confirma că era rudă apropiată cu Alina, dar Ștefan Dumitrescu nu putea fi tatăl său biologic.
— Atunci cine este bărbatul din fotografie? întrebă Ionuț.
Radu observă că Ștefan purta un alt nume pe ecusonul prins de haină: Alexandru Marinescu.
Era numele tatălui lui Radu.
Acesta murise când Radu avea șase ani.
Cele două familii nu ar fi trebuit să se cunoască la acea vreme.
Alina îi trimise soțului un mesaj vocal:
„Frânele nu au fost tăiate ca să mă omoare. Au fost tăiate pentru ca tu să cauți testamentul și să-l aduci lângă Ionuț.”
— De ce era nevoie să fim împreună? întrebă Radu, deși ea nu îl putea auzi.
Mesajul continua:
„În document există o clauză pe care tata a ascuns-o. Compania nu îi revine copilului lui. Îi revine ultimului descendent al familiei Marinescu.”
Radu și Ionuț se priviră.
Amândoi purtau același nume de familie.
În acel moment, ușa seifului se deschise încă puțin. În spatele ei se afla un compartiment secret cu două certificate de naștere.
Unul era al lui Radu.
Celălalt era al lui Ionuț.
Ambele indicau aceeași mamă.
Telefonul lui Radu sună. Era Alina.
— Unde ești?
— Cu tatăl nostru, răspunse ea.
— Tatăl cui?
În fundal se auzi vocea unui bărbat:
— Nu-i spune încă. Mai întâi întreabă-l pe Ionuț de ce avea deja cheia seifului.
Radu se întoarse.
Mecanicul ținea în mână cheia pe care pretinsese că tocmai o găsise.
Pe camerele repornite ale vilei apăru imaginea din atelier. Ionuț și falsul polițist schimbaseră punga cu probe înainte ca Radu să ajungă.
Foarfeca prezentată nu era obiectul găsit în mașină.
Adevărata unealtă se afla încă la Ionuț.
