Agentul Sorin Pavel observă automobilul negru la ieșirea din oraș. Numărul de înmatriculare corespundea unei alerte primite cu numai câteva minute înainte.
Apelantul anonim susținuse că în portbagaj se afla o persoană care avea nevoie de ajutor. Nu oferise alte detalii și închisese înainte ca operatorul să-i poată afla identitatea.
Sorin opri mașina într-o zonă sigură, luminată și supravegheată. La volan se afla Alina Petrescu, o femeie de treizeci și șase de ani. Pe bancheta din spate stătea fiica ei, Mara, în vârstă de nouă ani, prinsă corect în centură.
Femeia părea agitată. Îi întinse actele, dar evită să privească spre partea din spate a mașinii.
Agentul auzi o lovitură slabă.
Apoi încă una.
— Deschideți portbagajul, vă rog.
Alina zâmbi forțat și își mușcă buza.
— Sunt doar cumpărături, jur!
Mara se întoarse spre spătarul banchetei. Sunetul se repetă, de data aceasta mai clar.
Copila arătă cu degetul către portbagaj.
— Mami, de ce bate cineva din interior?
Sorin făcu un pas înapoi și își păstră privirea asupra șoferiței.
— Coborâți amândoi din mașină!
Alina își ridică mâinile de pe volan și coborî încet. Agentul deschise portiera din spate și o conduse pe Mara într-o zonă sigură, departe de automobil.
Femeia continua să susțină că nu știa nimic despre bătăi. Mașina fusese ridicată în acea dimineață de la un service auto și nu deschisese portbagajul.
Sorin solicită sprijin și așteptă până când zona fu securizată.
În interiorul portbagajului se afla un bărbat viu, conștient și aparent nevătămat, prins într-un compartiment care se blocase din exterior. Avea hainele șifonate, dar putea vorbi.
Când o văzu pe Alina, rosti un singur cuvânt:
— Elena?
Femeia păli.
— Mă numesc Alina.
Bărbatul începu să râdă amar.
— Tu nu ești Alina. Ești sora ei.
Mara îi privi pe amândoi fără să înțeleagă.
Bărbatul se numea Daniel Petrescu și era soțul Alinei. Dispăruse cu șase ani înainte, când Mara avea numai trei ani.
Mașina lui fusese găsită abandonată lângă Dunăre. Pe mal fuseseră descoperite hainele și verigheta sa, iar familia ajunsese să creadă că murise.
Trupul nu fusese recuperat niciodată.
Mara văzuse chipul lui Daniel numai în fotografii. Acum îl recunoștea.
— Tu ești tata?
Daniel își întoarse privirea către copil, dar nu răspunse.
Agentul îi ceru Alinei să explice de ce bărbatul o numise Elena.
Femeia recunoscu în cele din urmă că Alina fusese sora ei mai mare. Cele două nu erau gemene, dar semănau suficient de bine pentru a fi confundate în anumite fotografii.
Cu o lună după dispariția lui Daniel, Alina dispăruse la rândul ei. Își lăsase fiica în grija Elenei și îi trimisese un singur mesaj:
„Dacă nu mă întorc până mâine, ia copilul și nu spune nimănui cine ești.”
Elena așteptase câteva zile. Apoi primise amenințări de la cineva care știa unde locuia Mara și unde mergea la grădiniță.
Persoana îi ceruse să preia identitatea surorii sale și să nu contacteze poliția.
— De ce ar fi trebuit să creadă lumea că erai Alina?
— Pentru că cineva avea nevoie ca sora mea să semneze niște documente.
Elena fusese obligată să folosească actele Alinei pentru a menține controlul asupra companiei familiei. Dacă dispariția femeii devenea oficială, proprietățile treceau temporar în administrarea lui Daniel.
Cineva voia ca acest lucru să nu se întâmple.
Elena acceptase în primul rând pentru a o proteja pe Mara. Timp de șase ani, crescuse copilul ca pe propria fiică și sperase că sora ei avea să se întoarcă.
Daniel susținu că nu știa nimic despre dispariția soției. Fusese ținut într-o clinică izolată sub un alt nume, după ce cineva îl găsise inconștient în apropierea mașinii abandonate.
Documentele sale spuneau că era Gabriel Ene, un bărbat fără familie.
În urmă cu două luni, o femeie îi trimisese o fotografie cu Mara și îi dezvăluise adevărata identitate. Îl ajutase să părăsească instituția și îi promisese că îl va duce la familie.
În schimb, ajunsese încuiat în portbagaj.
— Cine era femeia? întrebă Sorin.
Daniel privi către Elena.
— Sora ta.
Alina era vie.
Ea îl adusese pe Daniel până în apropierea orașului și îi spusese că urma să-i explice totul după ce își recupera fiica.
În timpul unei opriri, bărbatul intrase de bunăvoie în compartimentul ascuns al mașinii pentru a evita să fie văzut de persoanele care îl căutaseră. Alina trebuia să-l elibereze după câteva minute.
Nu se mai întorsese.
Automobilul fusese preluat ulterior de angajații service-ului și predat Elenei fără ca nimeni să verifice portbagajul.
— Alina știa că urma să conduc această mașină? întrebă Elena.
— Ea a cerut să-ți fie predată.
Întreaga oprire fusese pregătită. Cineva sunase poliția și oferise numărul exact al mașinii.
Alina voia ca Daniel să fie găsit în prezența surorii sale și a copilului.
În buzunarul bărbatului se afla un plic pe care scria numele Marei.
Elena îl deschise.
Înăuntru era un certificat de naștere diferit de cel păstrat acasă. Conform documentului, Daniel nu era tatăl biologic al copilului.
Rubrica fusese completată cu numele lui Sorin Pavel.
Toate privirile se îndreptară către polițist.
Agentul susținu că era imposibil. Nu o cunoscuse pe Alina înainte de dispariție și nu avea copii.
Daniel scoase însă o fotografie ascunsă în căptușeala hainei. Alina și Sorin apăreau împreună într-o maternitate, lângă un pătuț.
Imaginea fusese realizată cu nouă ani înainte.
Polițistul recunoscu încăperea, dar nu femeia. Cu ani în urmă lucrase la anchetarea dispariției unui nou-născut din acea maternitate.
Nu fusese acolo ca tată, ci ca anchetator.
Cineva tăiase fotografia astfel încât uniforma și insigna lui să nu fie vizibile.
Certificatul fusese falsificat pentru a-l face să pară părintele Marei.
— De ce ar încerca Alina să vă acuze? întrebă Elena.
Sorin își aminti detaliile cazului. În aceeași noapte în care se născuse Mara, o altă fetiță dispăruse din maternitate.
Mama copilului era o femeie numită Cristina Ene.
Era același nume de familie sub care Daniel fusese internat în clinică.
Cele două cazuri erau legate.
Sub podeaua portbagajului se afla o mapă cu rapoarte medicale, fotografii și două brățări de maternitate. Ambele purtau aceeași dată.
Una avea numele Mara Petrescu.
Cealaltă avea numele Ilinca Ene.
Fotografiile realizate în maternitate arătau că cele două nou-născute fuseseră așezate accidental în pătuțuri inversate. Personalul observase eroarea, dar cineva modificase documentele înainte ca fetele să fie externate.
Mara putea să nu fie copilul Alinei.
Elena o strânse pe fetiță lângă ea.
— Am crescut-o de la trei ani. Este fiica mea indiferent ce scrie acolo.
Daniel părea să știe mai mult. Înainte de dispariție, el descoperise schimbarea copiilor și încercase să găsească familia care o crescuse pe adevărata Mara.
Din acest motiv fusese redus la tăcere și internat sub numele Ene.
— Unde este cealaltă fată?
— Alina a găsit-o.
Telefonul Marei începu să sune în buzunarul hainei. Copila nu recunoștea numărul.
Elena răspunse.
Vocea Alinei se auzi clar:
— Ai găsit-o pe fiica mea?
— Sunt aici cu Mara.
— Nu, Elena. Fetița de lângă tine nu este Mara.
Copila își ridică privirea.
Elena activă difuzorul.
— Atunci cine este?
— Ilinca. Adevărata Mara este cu mine.
Daniel se apropie de telefon.
— Alina, de ce m-ai închis în portbagaj?
— Pentru că trebuia să fii găsit înainte să le spui cine a schimbat copiii.
— Eu nu am făcut-o.
— Dar tatăl tău a făcut-o.
Daniel rămase nemișcat. Tatăl său fusese directorul clinicii în care fusese ținut sub identitate falsă.
Alina îi ceru lui Sorin să verifice camera corporală. Dispozitivul lui înregistrase întreaga conversație și o transmitea automat la secție.
Lumina camerei era însă stinsă.
Cineva o dezactivase de la distanță.
Pe ecranul mașinii apăru o transmisie video. Alina se afla într-o cameră necunoscută, lângă o fetiță de aceeași vârstă cu Ilinca.
În spatele lor stătea un bărbat pe care Elena îl recunoscu.
Era tatăl ei, declarat mort cu zece ani înainte.
Bărbatul se apropie de cameră și spuse:
— Deschideți al doilea compartiment al portbagajului. Daniel nu era singur acolo.
Din interiorul mașinii se auziră din nou trei bătăi.
De data aceasta, veneau de sub podea.
