Alexandra și Radu Popescu se întorseseră în conacul familiei la trei zile după înmormântarea mamei lor. Elena Popescu murise în urma unei căderi pe scara principală, iar anchetatorii consideraseră inițial că fusese un accident.
Femeia avea șaptezeci și unu de ani și locuia singură. Menajera plecase cu două ore înainte, sistemul de alarmă nu înregistrase nicio intrare forțată, iar camerele de supraveghere fuseseră oprite pentru o actualizare.
Elena fusese găsită încă în viață. La spital își recăpătase pentru câteva minute capacitatea de a comunica și îi ceruse unei asistente hârtie și un pix.
Scrisese un bilet, îl introdusese într-un plic și ceruse ca acesta să-i fie înmânat avocatului familiei.
Damian Ionescu venise la conac pentru citirea testamentului. Așeză pe masă dosarul succesoral și plicul sigilat.
Alexandra îl luă prima.
— Mama a lăsat un bilet înainte să moară.
Radu se apropie. Relația lui cu mama lor fusese tensionată în ultimul an, dar părea sincer afectat.
— Scrie că ne iubește pe amândoi?
Damian luă scrisoarea și citi ultimele rânduri. Expresia lui se schimbă.
— Nu.
Întoarse pagina spre cei doi frați.
— Scrie numele persoanei care a împins-o pe scări.
Pe foaie era trecut un singur nume:
„Nicolae Popescu.”
Era numele tatălui lor.
Nicolae fusese declarat mort cu doisprezece ani înainte. Mașina lui căzuse într-o râpă în timpul unei furtuni. Vehiculul arsese, iar trupul fusese identificat pe baza obiectelor personale și a unei analize genetice.
Alexandra își privi fratele.
— Tata nu putea fi în casă.
Damian reciti biletul. Elena scrisese că Nicolae venise la conac pentru a recupera un document ascuns în birou. Cei doi se certaseră, iar bărbatul o împinsese pe scări când încercase să-l împiedice să plece.
Radu susținu că mama lor fusese confuză din cauza accidentului. Putea să fi văzut o persoană care semăna cu Nicolae sau să fi retrăit o amintire veche.
Alexandra nu era convinsă.
Cu o lună înainte, Elena îi spusese că primea apeluri de la cineva care folosea numărul fostului ei soț. Crezuse că era o farsă și refuzase să discute mai mult.
Telefonul femeii nu fusese găsit după cădere.
Din birou lipsea și un dosar referitor la proprietatea conacului. Imobilul îi aparținuse inițial bunicii lor, iar documentele originale nu fuseseră niciodată digitalizate.
Damian le explică faptul că testamentul nu putea fi aplicat fără actul dispărut. Dacă Nicolae trăia, avea dreptul să conteste succesiunea și să revendice o parte importantă din avere.
— De ce nu ne-ai spus că tata putea fi în viață? îl întrebă Radu pe avocat.
Damian susținu că nu știa nimic. Cu toate acestea, el fusese persoana care gestionase declararea morții lui Nicolae și transferul bunurilor către Elena.
Alexandra verifică scrisoarea. Primele rânduri erau scrise tremurat, dar lizibil. Numele tatălui lor fusese notat mai apăsat și cu o cerneală puțin mai închisă.
Era posibil ca cineva să-l fi adăugat ulterior.
Damian insistă că plicul fusese sigilat când îl primise.
În acel moment, Radu observă inelul de pe mâna avocatului. Era o bijuterie veche din aur, cu o piatră verde și inițialele „N.P.” gravate pe margine.
Nicolae purtase același inel în toate fotografiile familiei.
— De unde îl ai?
Damian își ascunse mâna sub masă. Susținu că îl cumpărase de la o licitație, cu mulți ani înainte.
Alexandra își amintea însă că inelul fusese menționat în inventarul obiectelor recuperate după accidentul tatălui lor. Ar fi trebuit să se afle într-o cutie sigilată din arhiva poliției.
Avocatul nu putea explica felul în care ajunsese la el.
Radu încuie ușa biroului și chemă autoritățile. Damian nu încercă să plece. Scoase din servietă o fotografie și o așeză pe masă.
Nicolae apărea în fața unei pensiuni montane. Fotografia fusese realizată cu numai două săptămâni înainte de moartea Elenei.
Tatăl lor era viu.
Damian mărturisi că îl ajutase să dispară după accident. Nicolae descoperise că partenerii săi de afaceri îl foloseau pentru a ascunde transferuri ilegale. Se temuse că familia lui putea fi amenințată și îi ceruse avocatului să pregătească o identitate nouă.
Trupul găsit în mașină îi aparținuse lui Sorin Popescu, fratele mai mic al lui Nicolae. Cei doi erau gemeni identici, iar analiza genetică nu stabilise corect identitatea victimei.
Elena știa că soțul ei trăia.
Acceptase înscenarea pentru a-i proteja pe Alexandra și Radu, dar după câțiva ani încetase să mai primească mesaje de la el. Ajunsese să creadă că Nicolae murise cu adevărat în ascunzătoare.
Bărbatul reapăruse cu două luni înainte.
— De ce s-a întors? întrebă Alexandra.
— Pentru actul din birou.
Documentul demonstra că Nicolae nu fusese proprietarul inițial al companiei și al conacului. Averea provenea de la o femeie numită Sofia Marinescu, prima soție a bunicului lor.
Sofia avusese o fiică despre care familia nu vorbise niciodată.
Dacă acea femeie sau descendenții ei trăiau, Alexandra și Radu nu erau singurii moștenitori.
Elena găsise certificatul original și intenționa să contacteze persoana indicată în el. Nicolae voia să împiedice acest lucru.
— Atunci el a împins-o, spuse Radu.
Damian nu răspunse.
Pe spatele fotografiei exista un mesaj scris de Nicolae:
„Dacă Elena a murit, nu eu am făcut-o. Cel care are inelul încearcă să-mi ia și numele.”
Toate privirile se îndreptară spre mâna avocatului.
Damian își scoase inelul și îl deschise. Bijuteria conținea un compartiment foarte mic, în care fusese ascuns un card de memorie.
El susținu că nu știa despre existența lui.
Pe card se afla o filmare realizată în holul conacului. Elena discuta cu Nicolae în apropierea scărilor. Bărbatul îi cerea documentul, iar ea refuza.
Înregistrarea se întrerupea cu câteva secunde înaintea căderii.
Ultimul cadru surprindea o a treia persoană reflectată în oglinda din hol. Bărbatul purta costumul și cravata lui Damian.
— Tu erai în casă, spuse Alexandra.
Avocatul recunoscu faptul că venise la conac în seara respectivă, dar pretinse că ajunsese după cădere. Nicolae îi telefonase și îi ceruse ajutorul.
Când intrase, Elena se afla la baza scărilor, iar Nicolae dispăruse.
— Atunci cum ai ajuns în filmare înainte să cadă?
Damian nu putea explica.
Radu luă scrisoarea și o examină la lumina biroului. Pe pagina următoare se vedeau urmele lăsate de pix pe foaia de deasupra.
Elena scrisese un al doilea mesaj:
„Dacă Damian citește biletul, priviți inelul lui. Persoana care m-a împins îl purta.”
Avocatul deveni palid.
Insista că Nicolae îi pusese inelul în buzunar după ce o găsiseră pe Elena. Nu observase bijuteria decât mai târziu și o păstrase deoarece se temea că putea fi acuzat.
Alexandra îi ceru să spună unde se afla tatăl lor.
Damian îi dădu adresa pensiunii din fotografie. Nicolae părăsise locul imediat după moartea Elenei, dar lăsase în cameră un telefon și mai multe înregistrări.
Într-una dintre ele, Nicolae povestea că Elena nu fusese împinsă de el. Când cei doi se certau, o persoană ascunsă în partea superioară a scărilor intervenise.
Nicolae văzuse numai mâna atacatorului.
Purta inelul său.
— Damian îl avea, spuse Radu.
— Sau cineva voia să credeți asta, răspunse avocatul.
Analiza scrisorii demonstră că numele lui Nicolae fusese scris cu altă cerneală. Cineva completase mesajul după moartea Elenei.
Restul textului era autentic.
Sub numele adăugat, experții reușiră să identifice urmele cuvântului scris inițial de femeie:
„Fiul meu.”
Alexandra îl privi pe Radu.
— Mama avea un singur fiu.
Radu se ridică brusc. Susținu că se afla la birou în momentul căderii și că zeci de angajați îi puteau confirma alibiul.
Damian scoase certificatul ascuns în servietă.
Elena născuse doi băieți.
Primul fusese Radu. Al doilea, Andrei, fusese declarat mort la numai câteva ore după naștere.
Certificatul de deces al copilului fusese semnat de același medic care identificase trupul lui Nicolae după accident.
Andrei putea fi în viață.
Mai mult, bărbatul avea drepturi asupra averii și putea fi persoana care folosise inelul tatălui lor pentru a se apropia de Elena.
Telefonul de pe birou începu să sune.
Numărul îi aparținea mamei lor.
Alexandra răspunse și auzi vocea lui Nicolae.
— Tată, unde ești?
— Nu contează. Nu aveți încredere în scrisoare. Elena nu a scris numele meu.
— Știm. A scris „fiul meu”.
Nicolae păstră tăcerea.
— Andrei trăiește? întrebă Radu.
— Da. Dar nu el a împins-o.
Damian se apropie de telefon.
— Atunci cine?
— Fiul cel mare al Elenei.
Radu lovi masa cu palma.
— Eu sunt fiul ei cel mare!
— Asta ți s-a spus, răspunse Nicolae. În certificatul original, tu apari ca al treilea copil.
Alexandra deschise ultimul compartiment al dosarului. Înăuntru se afla o fotografie cu Elena ținând în brațe trei nou-născuți.
Pe spate erau scrise numele Andrei, Radu și Damian.
Avocatul scăpă inelul din mână.
— Eu nu sunt fiul ei.
Nicolae îi răspunse prin telefon:
— Atunci de ce Elena te-a numit în ultima propoziție a scrisorii?
Pe marginea paginii, ascuns sub sigiliul plicului, se mai putea citi un rând:
„Damian știe care dintre fiii mei m-a împins.”
