Alexandru Marinescu se afla în comă de patru zile. Se prăbușise în timpul cinei organizate la conacul familiei, chiar înainte să anunțe cine urma să-i preia compania și proprietățile.
Medicii nu găsiseră inițial o explicație clară pentru deteriorarea stării sale. Analizele ulterioare indicaseră însă prezența unei substanțe toxice în organism.
Bărbatul avea optzeci de ani și nu putea comunica. Respira cu ajutorul unei măști de oxigen, iar aparatele îi monitorizau permanent funcțiile vitale.
În rezervă se aflau numai Carmen, fiica lui în vârstă de cincizeci și doi de ani, și Tudor, nepotul de douăzeci și opt de ani.
Mama lui Tudor, Adriana, dispăruse când băiatul avea numai patru ani. Alexandru îl crescuse în conac și îl tratase întotdeauna ca pe propriul fiu.
Relația dintre Carmen și nepotul ei devenise tensionată după ce bătrânul anunțase că urma să-și modifice testamentul. Carmen considera că întreaga avere trebuia să-i revină ei, singurul copil rămas în viață.
În acea seară, femeia privi monitorul de lângă pat.
— Doctorul spune că bunicul nu se mai trezește.
Tudor se apropie de aparate, fără să atingă vreun buton.
— Trebuie să-i oprim aparatele.
Degetele bătrânului se mișcară.
Alexandru deschise brusc ochii și îl prinse pe Tudor de mână.
— Nu…
Carmen se apropie de pat, convinsă că tatăl ei încerca să-i ceară ajutorul.
Bătrânul îl privea însă numai pe nepot.
— Nepotul meu… el a turnat otrava în perfuzie.
Tudor își retrase mâna.
Carmen apăsă imediat butonul de alarmă. Personalul medical intră în rezervă, verifică aparatele și confirmă că Alexandru era stabil.
Tudor fu îndepărtat temporar din apropierea patului.
Bărbatul nu negă că atinsese perfuzia. Cu o noapte înainte, intrase singur în rezervă și turnase în recipient conținutul unui flacon primit prin curier.
Susținea însă că nu știa că putea fi otravă.
— Cine ți-a trimis flaconul? întrebă Carmen.
— Bunicul.
În pachet se afla o scrisoare semnată de Alexandru. Mesajul îl avertiza că cineva îi otrăvise băutura înainte să ajungă la spital și îi cerea să introducă în perfuzie substanța trimisă.
Tudor crezuse că era un tratament de urgență pregătit de medicul privat al bunicului.
Carmen îl acuză că inventase povestea după ce fusese prins. Semnătura putea fi copiată, iar Alexandru se afla deja în comă atunci când fusese expediat coletul.
Pachetul plecase însă de la biroul personal al bătrânului cu două zile înainte de cină.
Alexandru anticipase că cineva urma să încerce să-l otrăvească.
În seiful său, anchetatorii găsiră alte trei flacoane sigilate și instrucțiuni similare. Niciun document nu menționa numele unui medic sau natura substanței.
Analiza flaconului folosit de Tudor schimbă direcția anchetei.
Conținutul nu era otrava identificată în sângele bătrânului. Era o substanță destinată să contracareze efectele acesteia, pregătită într-un laborator autorizat la cererea lui Alexandru.
Tudor nu încercase să-și omoare bunicul.
Este posibil ca intervenția lui să-i fi salvat viața.
— Atunci de ce m-a acuzat? întrebă nepotul.
Alexandru își recăpătase numai parțial capacitatea de a vorbi. Văzuse silueta lui Tudor lângă perfuzie și recipientul gol din mâna sa, dar nu știa ce conținea.
Presupusese că nepotul era persoana care îl atacase.
Medicii stabiliră că substanța toxică intrase în organism înainte ca Alexandru să fie internat. Perfuzia nu fusese sursa inițială.
Cineva îi pusese ceva în băutură în timpul cinei de la conac.
În acea seară, la masă se aflaseră Alexandru, Carmen și Tudor. Personalul plecase înainte de servirea desertului, la cererea bătrânului.
Carmen îi adusese tatălui ei ceaiul.
Tudor îl văzuse bând, dar nu observase nimic neobișnuit.
Imaginile camerei din salon arătau însă că o femeie se apropiase de ceașcă înainte ca Alexandru să intre. Purta rochia și bijuteriile lui Carmen.
Chipul nu se vedea clar.
— Eram eu, recunoscu femeia. I-am pus medicamentul pentru inimă. Îl uitase.
Analiza ceștii demonstra că substanța toxică fusese adăugată ulterior. Medicamentul obișnuit nu avea nicio legătură cu otrăvirea.
Cineva intrase din nou în salon după Carmen.
Camera se oprise timp de unsprezece minute. Sistemul fusese dezactivat cu parola lui Tudor.
Nepotul susținea că nu cunoștea parola. Cu o lună înainte, Alexandru îi retrăsese accesul după o ceartă legată de testament.
Anchetatorii descoperiră parola scrisă pe o filă ascunsă în biroul lui Carmen.
Toate dovezile păreau construite pentru a-l indica pe Tudor: parola, prezența lui lângă perfuzie și flaconul gol găsit în haina sa.
Carmen insistă ca nepotul să fie îndepărtat definitiv din spital. Spunea că tatăl ei se putea afla încă în pericol.
Alexandru refuză printr-un gest al mâinii.
Îi ceru avocatului să aducă noul testament.
Documentul fusese semnat cu două zile înainte de cină. Potrivit acestuia, Carmen nu primea conacul și nici compania.
Întreaga avere îi revenea lui Tudor.
— De ce i-ai lăsa totul lui? întrebă Carmen. Eu sunt fiica ta.
Alexandru îi răspunse că testamentul nu avea legătură cu preferințele sale. Proprietățile nu îi aparținuseră niciodată în totalitate.
Jumătate din ele fuseseră moștenite de soția lui, Elena, dispărută cu douăzeci și șase de ani înainte. Femeia fusese declarată moartă, iar partea sa trecuse în administrarea lui Alexandru.
Dacă era găsit un descendent direct al Elenei, bunurile trebuiau restituite.
Tudor era acel descendent.
Mama lui, Adriana, nu fusese fiica biologică a lui Alexandru. Era copilul Elenei dintr-o relație anterioară, adoptat oficial după căsătorie.
— Știai că bunicul îți lasă totul? îl întrebă Carmen.
Tudor negă.
Primise numai scrisoarea și flaconul. Nu știa nimic despre testament sau despre proveniența proprietăților.
Carmen avea însă un motiv clar să-l înlăture. Dacă Tudor era acuzat de tentativă de omor, putea fi exclus din succesiune, iar ea ar fi contestat testamentul.
O cameră de pe holul spitalului surprinsese o femeie intrând în rezervă după vizita lui Tudor. Purta o eșarfă și ochelari mari, dar semăna cu Carmen.
Femeia se apropiase de perfuzie și înlocuise unul dintre recipiente.
A doua zi, Alexandru își pierduse complet starea de conștiență.
Carmen susținu că nu fusese ea. În intervalul respectiv se afla la recepție și putea demonstra printr-o plată efectuată cu cardul.
Analiza imaginilor îi confirmă alibiul.
Femeia de pe cameră nu era Carmen, deși semăna aproape perfect cu ea.
În arhiva familiei, Tudor găsi o fotografie cu două fetițe gemene. Una era Carmen.
Cealaltă se numea Marina.
Alexandru le spusese tuturor că Marina murise la numai câteva zile după naștere. Certificatul ei de deces fusese semnat de același medic care declarase moartea Elenei, soția dispărută a bătrânului.
Carmen nu știuse niciodată că avusese o soră geamănă.
Anchetatorii descoperiră că Marina fusese crescută într-o altă familie, sub numele Mirela Dobre. Femeia lucrase timp de mai mulți ani pentru una dintre companiile administrate de Alexandru.
Cu o săptămână înainte de otrăvire, intrase în conac folosind o legitimație veche.
Ea putea purta hainele lui Carmen, îi putea folosi parola și putea apărea pe camere fără să trezească imediat suspiciuni.
— De ce ar încerca să-l omoare pe tata? întrebă Carmen.
Alexandru începu să plângă.
Înainte să-și piardă din nou puterea de a vorbi, ceru să fie deschis sertarul noptierei. Înăuntru se afla o scrisoare adresată Marinei.
Bătrânul știa că fiica lui geamănă trăia.
El o ascunsese.
La naștere, tatăl lui Alexandru amenințase că va dezmoșteni familia dacă unul dintre copii avea să fie crescut în afara regulilor sale. Marina fusese încredințată temporar unei rude, dar apoi familia refuzase să o mai înapoieze.
Alexandru acceptase certificatul fals pentru a evita un scandal.
Marina aflase adevărul și îl șantajase timp de mai mulți ani.
Scrisoarea îi oferea o parte din avere în schimbul renunțării la amenințări.
Tudor observă însă că semnătura de la final nu era a bunicului. Era identică aceleia de pe mesajul primit împreună cu flaconul.
Cineva folosise numele lui Alexandru pentru a-i manipula atât pe Tudor, cât și pe Marina.
Telefonul de lângă pat începu să sune.
Pe ecran apărea numele Elenei, soția declarată moartă.
Carmen activă difuzorul.
— Alexandru, dacă mă auzi, nu o acuza pe Marina.
Bătrânul deschise ochii.
— Mamă? șopti Carmen.
Elena continua:
— Marina a schimbat perfuzia pentru a scoate otrava. Tudor a turnat antidotul. Persoana care a încercat să te omoare se află încă în rezervă.
Carmen, Tudor și Alexandru se priviră.
Nu mai era nimeni altcineva în cameră.
Atunci Tudor observă că masca de oxigen a bunicului fusese înlocuită în timpul agitației. Pe marginea ei se afla aceeași inițială imprimată pe flaconul suspect.
Elena îi ceru să nu atingă nimic și să privească sub pat.
Acolo se afla telefonul care transmisese fiecare conversație către cineva din exterior.
Pe ecran se vedea imaginea live a rezervei.
Transmisiunea era urmărită din conacul familiei.
În fundal apărea Adriana, mama lui Tudor, dispărută cu douăzeci și patru de ani înainte.
Femeia se apropie de cameră și spuse:
— Mamă, nu le spune încă de ce tata a ales să-l acuze pe Tudor. Dacă află că nu este nepotul lui, adevăratul moștenitor va veni la spital.
