De trei zile, Gheorghe Munteanu se afla într-o rezervă privată a spitalului județean. Suferise un accident vascular chiar în biroul conacului familiei, iar medicii le explicaseră rudelor că starea lui era critică.
Bătrânul avea optzeci și doi de ani și construise una dintre cele mai mari exploatații agricole din regiune. Pe lângă conacul ridicat de străbunicul său, deținea peste șase sute de hectare de teren, două ferme și o companie administrată de familie.
Singurul său fiu, Andrei, murise cu șapte ani înainte. În urma lui rămăseseră soția, Maria, și Tudor, nepotul în vârstă de douăzeci și șapte de ani.
Toată lumea presupunea că ei aveau să moștenească averea.
În seara în care medicii au anunțat că starea lui Gheorghe se agravase, Maria și Tudor au rămas singuri lângă patul său. Aparatele funcționau constant, iar bătrânul nu reacționa la vocile lor.
Tudor privi monitorul și se apropie de mama lui.
— Doctorul a spus că nu mai trece de noaptea asta.
Maria își îndreptă spatele și privi către bătrân. Nu plângea. În poșeta ei se afla deja o copie a testamentului pe care îl găsise în seiful conacului.
— În sfârșit, conacul și pământurile ne revin nouă!
În acel moment, degetele lui Gheorghe se mișcară.
Bătrânul deschise ochii și își întoarse încet capul către ei.
— Nu vă revine… absolut nimic.
Maria făcu un pas înapoi. Tudor se lovi de scaunul aflat lângă pat.
— Bunicule… ai auzit tot?!
Gheorghe nu răspunse imediat. Își mișcă mâna către telecomanda patului și apăsă butonul prin care chema personalul medical.
Maria încercă să-i explice că vorbele ei fuseseră interpretate greșit. Susținu că se referea la responsabilitatea de a proteja proprietățile familiei, nu la bucuria provocată de posibila lui moarte.
Bătrânul o opri.
Auzise fiecare cuvânt.
Medicii îl avertizaseră că ar fi putut rămâne conștient chiar dacă nu reușea să se miște sau să comunice. În ultimele ore, Gheorghe auzise-o pe Maria discutând despre vânzarea terenurilor și despre demolarea unei aripi a conacului.
Auzise și conversația în care Tudor îi promisese unui cumpărător că documentele urmau să fie semnate imediat după înmormântare.
— Testamentul spune clar că Tudor moștenește totul, afirmă Maria.
Gheorghe își întoarse privirea spre nepot.
— Testamentul pe care l-ai găsit în seif nu mai este valabil.
Cu două săptămâni înainte de accident, bătrânul îl înlocuise. Noul document fusese depus la notar și nu se mai afla în conac.
Tudor îl întrebă cine devenise moștenitor.
— Persoana căreia îi aparțin de fapt conacul și pământurile.
Maria deveni palidă.
Conacul se afla în familia Munteanu de patru generații. Gheorghe îl administrase timp de aproape cincizeci de ani și toată lumea îl considera proprietarul legal.
Bătrânul le dezvălui însă că proprietatea îi aparținuse soției sale, Ileana. La moartea ei, averea trebuia împărțită între cei doi copii ai lor.
Familia cunoscuse un singur copil: Andrei, tatăl lui Tudor.
Dar Andrei avusese o soră mai mare.
Ana Munteanu dispăruse cu douăzeci și cinci de ani înainte. Mașina ei fusese găsită lângă un lac, iar o eșarfă cu urme de sânge fusese descoperită pe mal.
Trupul femeii nu fusese recuperat niciodată.
După șapte ani, Ana fusese declarată moartă, iar partea ei din proprietate trecuse în administrarea tatălui. Documentele succesiunii precizau însă că, dacă Ana sau un descendent direct al acesteia apărea, conacul trebuia restituit.
— Ana nu a avut copii, spuse Maria.
— Asta ne-ai spus tu.
Înainte să dispară, Ana fusese însărcinată. Singura persoană căreia îi mărturisise era fratele ei, Andrei.
Gheorghe aflase adevărul abia după moartea fiului său, când găsise o casetă audio ascunsă printre lucrurile acestuia.
În înregistrare, Andrei recunoștea că o ajutase pe Ana să plece din țară. Femeia se temea de cineva din familie și voia să-și nască fiica într-un loc în care nimeni nu o putea găsi.
— De cine se temea? întrebă Tudor.
Gheorghe o privi pe Maria.
Aceasta se căsătorise cu Andrei la câteva luni după dispariția Anei. Cu puțin timp înainte, lucrase în biroul familiei și avusese acces la actele proprietăților.
Maria susținu că acuzațiile erau absurde. La vremea aceea avea numai douăzeci și patru de ani și nu ar fi avut niciun motiv să-i facă rău Anei.
— Nu aveai tu, spuse Gheorghe. Dar tatăl tău avea.
Tatăl Mariei intenționa să cumpere terenurile familiei pentru o sumă foarte mică. Ana descoperise că el falsificase mai multe contracte împreună cu un funcționar local și amenințase că va merge la poliție.
La o zi după aceea, dispăruse.
Maria știa că Ana nu murise. Andrei îi mărturisise adevărul după căsătorie, însă îi ceruse să nu-l spună nimănui.
— Dacă știai că trăia, de ce ai lăsat-o să fie declarată moartă? întrebă Tudor.
Maria își strânse poșeta la piept.
Timp de mai mulți ani, primise scrisori de la Ana. Le ascunsese de Gheorghe și îi răspunsese pretinzând că era Andrei. O convinsese astfel că familia nu voia să mai audă de ea.
După moartea lui Andrei, scrisorile încetaseră.
— Unde sunt? întrebă Gheorghe.
Maria susținu că le distrusese.
Bătrânul scoase însă de sub pătură o cheie mică. Aparținea unei casete de valori deschise de Andrei pe numele surorii sale.
În interior fuseseră găsite toate mesajele trimise de Maria, precum și un certificat de naștere.
Ana născuse o fetiță la opt luni după dispariție.
Numele copilului era Ilinca Munteanu.
— Dacă Ana are o fiică, atunci ea este moștenitoarea, înțelese Tudor.
— Dacă mai trăiește, completă Maria.
Gheorghe îi răspunse că Ilinca era în viață. Cu două săptămâni înainte, o femeie contactase avocatul familiei și prezentase certificatul original de naștere, fotografii și o probă ADN.
Rezultatul confirmase legătura biologică.
Acesta fusese motivul schimbării testamentului.
Tudor se apropie de pat.
— Cine este? Unde se află?
— Mai aproape decât crezi.
Gheorghe le povesti că Ilinca fusese crescută sub alt nume. Nu știuse nimic despre adevărata sa familie până când mama adoptivă îi înmânase un plic lăsat de Ana.
Înăuntru se găseau o fotografie a conacului, certificatul de naștere și o jumătate dintr-un medalion de argint. Cealaltă jumătate îi aparținuse Ilenei, bunica ei.
Cu numai o lună înainte, tânăra venise la conac.
Maria negă că ar fi văzut-o.
Gheorghe îi aminti însă că toate camerele de supraveghere ale proprietății înregistrau automat. În ziua vizitei, sistemul fusese oprit timp de aproape două ore, folosindu-se codul personal al Mariei.
Tudor își privi mama.
— A venit acasă și nu ne-ai spus?
Maria recunoscu faptul că întâlnise o femeie care pretindea că era Ilinca. Nu o crezuse și o trimisese imediat departe.
— Unde s-a dus?
— Nu știu.
Gheorghe apăsă un buton de pe telefonul aflat lângă pat. Pe ecran apăru o înregistrare realizată în curtea conacului.
Maria vorbea cu o tânără aflată lângă poartă. După câteva secunde, Tudor apărea în cadru și îi deschidea portiera mașinii sale.
Fișierul fusese înregistrat cu numai două săptămâni înainte.
Tudor păli.
— Nu o cunosc.
— Ai plecat împreună cu ea, spuse Gheorghe.
Tudor susținu că femeia îi ceruse să o ducă la gară. Nu-i spusese cine era, iar el nu o mai văzuse după aceea.
Gheorghe nu-l credea.
Ilinca trebuia să se întâlnească a doua zi cu avocatul familiei pentru a semna actele prin care își revendica partea din moștenire. Nu ajunsese la întâlnire.
Telefonul ei fusese închis în aceeași seară.
Mașina lui Tudor fusese surprinsă părăsind orașul, dar camerele nu înregistraseră momentul întoarcerii.
— Ce i-ai făcut? întrebă Gheorghe.
— Nimic! Am lăsat-o la gară.
Maria interveni și îl acuză pe bătrân că își judeca nepotul pe baza unor coincidențe. Dacă Ilinca exista cu adevărat, putea să plece din nou de bunăvoie, la fel cum procedase mama ei.
Gheorghe deschise sertarul noptierei și scoase o brățară de argint.
Tudor o recunoscu.
Îi aparținuse femeii pe care o dusese de la conac.
— Poliția a găsit-o în portbagajul mașinii tale.
Bătrânul nu chemase încă autoritățile deoarece voia să afle dacă Tudor fusese singur sau dacă Maria îl ajutase.
În acel moment, telefonul lui Tudor începu să sune.
Pe ecran apărea un număr necunoscut.
Gheorghe îi ceru să răspundă și să activeze difuzorul.
O voce de femeie se auzi în cameră:
— Tudor, ai făcut ce ți-am cerut? Bunicul a aflat cine sunt?
Tudor scăpă telefonul.
Maria încremeni.
Gheorghe recunoscu vocea din înregistrarea prezentată de avocat. Era Ilinca.
— Unde ești? întrebă bătrânul.
Femeia tăcu atunci când îi auzi vocea.
— Bunicule?
Gheorghe închise ochii pentru o clipă. Era prima dată când nepoata dispărută îi rostea numele.
— Spune-mi unde te-a dus Tudor.
— Nu m-a dus împotriva voinței mele. Eu i-am cerut să mă ascundă.
Toți cei din cameră îl priviră pe Tudor.
Ilinca explică faptul că nu voia să revendice moștenirea înainte să afle cine îi trimisese mamei sale bani timp de douăzeci și cinci de ani. Transferurile continuaseră inclusiv după moartea lui Andrei.
Banii proveneau dintr-un cont deschis pe numele lui Gheorghe.
Bătrânul nu știa nimic despre acel cont.
— Cine avea acces la el? întrebă Ilinca.
Gheorghe o privi pe Maria.
Aceasta își luă poșeta și făcu un pas spre ușă.
Tudor o opri.
— Mamă, tu i-ai trimis banii?
— Încercam să protejez familia.
Ilinca o contrazise. Ultimul transfer fusese însoțit de un mesaj: „Nu te întoarce acasă. Gheorghe știe că fata nu este a lui Andrei.”
Bătrânul încremeni.
— Ce înseamnă asta?
Ilinca îi ceru lui Tudor să deschidă buzunarul interior al hainei sale. Acolo se afla un al doilea test ADN.
Tudor îl așeză pe pat.
Documentul demonstra că Ilinca era nepoata biologică a Ilenei, dar nu avea nicio legătură de sânge cu Gheorghe.
Ana nu era fiica lui biologică.
— Mama mea a aflat înainte să dispară, spuse Ilinca. De aceea a plecat. Nu se temea că va pierde conacul. Se temea că vei afla cine era adevăratul ei tată.
— Cine era?
Ilinca nu răspunse.
Pe coridor se auziră pași apropiindu-se de rezervă. Clanța începu să coboare.
— Nu deschideți, șopti Ilinca prin telefon. Bărbatul care a semnat transferurile este în spital.
Ușa se deschise înainte ca Gheorghe să poată întreba cine era.
Maria privi persoana din prag și scăpă poșeta.
— Tu trebuia să fii mort.
