După cinci ani în care purtase verigheta lui Gabriel prinsă de un lănțișor, Alina Ionescu acceptase în sfârșit să-și refacă viața.
Nu fusese o hotărâre ușoară.
Gabriel dispăruse în timpul unei călătorii de afaceri. Mașina lui fusese găsită răsturnată într-o râpă, după o furtună puternică. Anchetatorii descoperiseră urme de sânge în interior, însă trupul bărbatului nu fusese recuperat niciodată.
Căutările continuaseră câteva săptămâni. După aceea, familia fusese obligată să accepte varianta că Gabriel fusese luat de apele râului aflate în apropierea locului accidentului.
Alina refuzase multă vreme să creadă că soțul ei murise.
Îi păstrase hainele în dulap, îi plătise abonamentul telefonic și îi trimisese mesaje de ziua lui, deși știa că nimeni nu le citea. În fiecare seară, lăsa aprinsă lumina de la intrare.
Bogdan Marinescu fusese cel care rămăsese lângă ea.
Era cel mai bun prieten și partener de afaceri al lui Gabriel. După dispariție, preluase administrarea companiei și o ajutase pe Alina să treacă prin anchetă, procesul de declarare a morții și toate problemele financiare care urmaseră.
Timp de aproape patru ani, relația lor fusese strict una de prietenie.
Apoi, într-o seară, Bogdan îi mărturisise că se îndrăgostise de ea.
Alina îl refuzase la început. I se părea că acceptarea unui alt bărbat ar fi însemnat să-l trădeze pe Gabriel. Dar singurătatea, recunoștința și insistența celor din jur o convinseseră treptat că avea dreptul la un nou început.
Într-o după-amiază de toamnă, Alina și Bogdan se aflau în livingul casei în care ea locuise cu Gabriel.
Pe măsuța dintre ei se afla un acord prenupțial. Avocatul îl trimisese pentru a fi semnat înaintea nunții programate peste trei săptămâni.
Bogdan îi întinse stiloul.
— După cinci ani de doliu, vom fi o familie.
Alina privi pentru ultima dată fotografia lui Gabriel aflată pe bibliotecă.
Apoi coborî stiloul spre document.
— Nimic nu ne mai poate despărți.
Vârful stiloului atinse hârtia.
În acel moment, ușa de la intrare se deschise.
— Nici măcar soțul tău întors din morți?
Vocea era mai răgușită decât și-o amintea Alina, dar nu exista nicio posibilitate să o confunde.
Stiloul îi căzu dintre degete.
În prag se afla un bărbat înalt și slăbit, îmbrăcat într-un palton uzat. Avea părul mai lung, câteva fire albe la tâmple și o cicatrice pe partea dreaptă a frunții.
Dar chipul lui era al lui Gabriel.
— Gabriel?!
Bărbatul ridică mâna stângă. Pe deget purta verigheta pe care Alina o gravase înaintea nunții lor.
Bogdan se ridică brusc.
— Nu te apropia de el! Nu știm cine este!
Gabriel îl privi cu o liniște care îl făcu pe Bogdan să pălească.
— Tu știi foarte bine cine sunt.
Alina făcu un pas către bărbatul din ușă, însă se opri. Își dorise acest moment în fiecare zi din ultimii cinci ani, dar acum, când Gabriel se afla în fața ei, nu avea curajul să-l atingă.
— Unde ai fost?
Gabriel își desfăcu încet paltonul. La încheietură avea o brățară medicală pe care era scris un alt nume: „Mihai Pop”.
— Într-o clinică privată. Cineva m-a internat sub o identitate falsă la două zile după accident.
Bogdan izbucni într-un râs nervos.
— Oricine poate inventa o asemenea poveste. Gabriel a murit.
— Atunci de ce ai continuat să plătești clinica?
Liniștea căzu peste încăpere.
Alina se întoarse spre Bogdan.
— Despre ce vorbește?
Gabriel scoase din buzunar un dosar îndoit. Înăuntru se aflau mai multe extrase bancare. Plățile lunare către clinică proveneau de la o societate controlată de Bogdan.
Prima plată fusese făcută la numai trei zile după accident.
Ultima fusese efectuată cu două luni înainte.
Bogdan luă documentele, le privi și le aruncă pe masă.
— Compania noastră finanțează mai multe centre medicale. Asta nu dovedește nimic.
Gabriel se apropie de fotografie. O ridică și apăsă rama în colțul din dreapta. Spatele acesteia se desprinse, dezvăluind un compartiment mic.
Înăuntru se afla o cheie.
Alina rămase nemișcată.
Nici măcar ea nu știa că fotografia ascundea ceva.
— Ce deschide? întrebă ea.
— Seiful privat al lui Gabriel, răspunse Bogdan înainte ca bărbatul să poată vorbi.
Toate privirile se întoarseră spre el.
Gabriel zâmbi amar.
— Interesant. Eu nu i-am spus niciodată Alinei că exista un seif. Dar tu știi exact ce deschide cheia.
Bogdan încercă să se corecteze, susținând că Gabriel îi vorbise despre seif cu mulți ani în urmă. Alina nu-l mai asculta. Pe documentul pe care fusese pe punctul să-l semneze observase un paragraf scris cu litere mici.
Acordul nu stabilea doar separarea bunurilor după căsătorie.
Prin semnătură, Alina îi ceda lui Bogdan drepturile de vot pentru acțiunile moștenite de la Gabriel. Imediat după nuntă, Bogdan urma să obțină controlul complet asupra companiei.
— De ce este această clauză aici?
Bogdan susținu că fusese recomandarea avocatului. Gabriel îi ceru Alinei să verifice ultima pagină.
Semnătura avocatului era scanată.
Data documentului fusese modificată manual.
Alina se îndepărtă de bărbatul cu care urma să se căsătorească.
— Știai că Gabriel trăiește?
— Nu! Omul acesta nu este Gabriel!
Pentru prima dată, Bogdan părea sincer îngrozit.
Bărbatul din ușă își ridică mâneca. Pe braț avea o cicatrice lungă, provocată de un accident petrecut în timpul lunii de miere.
Alina își amintea perfect seara aceea. Gabriel se tăiase într-un geam spart, încercând să o protejeze.
El îi spuse apoi numele hotelului, numărul camerei și cuvintele pe care ea i le șoptise înainte să ajungă ambulanța.
Erau detalii pe care numai Gabriel ar fi trebuit să le cunoască.
Alina își duse mâna la gură.
— Ești tu…
— Nu te grăbi, spuse Bogdan. Gabriel avea un frate geamăn.
Alina îl privi uluită.
În cei opt ani de căsnicie, Gabriel nu-i vorbise niciodată despre un frate.
Bogdan deschise un sertar și scoase o fotografie veche. În imagine apăreau doi băieți identici. Pe spate erau scrise două nume: Gabriel și Sebastian.
— Sebastian a dispărut din familie la șaptesprezece ani, explică Bogdan. Dacă acest bărbat este el, poate cunoaște toate amintirile lui Gabriel.
Străinul nu negă existența fratelui.
În schimb, luă cheia ascunsă în ramă și se îndreptă către biroul din bibliotecă. În spatele unui panou se afla un seif pe care Alina nu îl observase niciodată.
Cheia deschise prima încuietoare. Pentru cea de-a doua era necesar un cod.
Bărbatul introduse data la care Alina îi spusese prima dată că îl iubea.
Ușa seifului se deschise.
Înăuntru se găseau acte ale companiei, două pașapoarte și o înregistrare video păstrată pe un card de memorie.
Unul dintre pașapoarte îi aparținea lui Gabriel.
Celălalt fusese emis pe numele lui Sebastian Ionescu.
Fotografiile celor doi erau aproape imposibil de deosebit.
Alina introduse cardul în laptop.
Pe ecran apăru Gabriel, filmat cu două zile înaintea accidentului.
„Dacă vedeți această înregistrare, înseamnă că Bogdan a aflat ce am descoperit. Compania este folosită pentru transferuri ilegale, iar semnătura mea a fost falsificată. Dacă mi se întâmplă ceva, Sebastian este singurul om în care puteți avea încredere.”
Alina se uită către bărbatul din ușă.
— Tu ești Sebastian?
El nu răspunse.
Bogdan profită de ezitarea lui.
— Vezi? Nu este soțul tău. A venit pentru companie.
Bărbatul își scoase brățara medicală și o așeză lângă acordul prenupțial.
— După accident, nu-mi aminteam nici măcar numele meu. Bogdan le-a spus medicilor că sunt Sebastian. Ani întregi, am crezut că acesta era adevărul.
— Și acum? întrebă Alina.
— Acum nu mai știu care dintre noi se afla în mașină.
Înregistrările clinicii arătau că pacientul fusese adus inconștient de un bărbat care prezentase documentele lui Sebastian. Bărbatul nu fusese identificat, dar mașina cu care venise aparținea unei firme administrate de Bogdan.
Mai exista însă o problemă.
Raportul medical menționa că pacientul avea o fractură veche la umărul stâng.
Gabriel nu-și fracturase niciodată umărul.
Sebastian, în schimb, suferise acel accident în adolescență.
Bogdan se agăță imediat de descoperire.
— Este Sebastian. Gabriel este mort.
Bărbatul de lângă ușă își atinse umărul.
— Sau cineva a schimbat dosarele medicale, la fel cum mi-a schimbat identitatea.
Alina simțea că nu mai putea avea încredere în nimeni. Bărbatul din fața ei avea vocea, gesturile și amintirile soțului ei. Totuși, actele și radiografiile susțineau că era fratele despre care nu știuse nimic.
Atunci telefonul lui Bogdan începu să vibreze.
Pe ecran apărea numele clinicii.
Bogdan încercă să respingă apelul, dar Alina îi luă telefonul și răspunse.
Era un apel video.
O asistentă se afla într-o cameră de spital. În spatele ei, pe pat, stătea un bărbat slăbit, cu părul cărunt și fața aproape identică aceleia a străinului din living.
Alina scăpă telefonul, dar Gabriel sau Sebastian îl prinse înainte să atingă podeaua.
Bărbatul de pe pat deschise ochii.
— Alina?
Ea recunoscu imediat vocea.
— Gabriel?
Pacientul privi către bărbatul aflat lângă ea și începu să se agite.
— Nu-l lăsa să plece. Nu este Sebastian.
Străinul din living îngheță.
— Ce ai spus?
Pacientul se apropie cu greu de cameră.
— Fratele meu a murit acum trei ani. Bărbatul de lângă tine este cel care ne-a schimbat identitățile după accident.
Alina se întoarse către străin.
Acesta nu mai părea surprins.
Privea direct spre Bogdan, ca și cum amândoi ar fi așteptat de mult acel moment.
— Acum spune-i și restul, rosti el. Spune-i de ce aveai nevoie ca ea să creadă că Gabriel murise.
Bogdan făcu un pas spre ușă.
Alina se așeză în fața lui.
— Cine este bărbatul acesta?
Bogdan nu răspunse.
Dar pacientul din clinică ridică o fotografie spre camera telefonului. În imagine apăreau Gabriel, Sebastian și un al treilea băiat, cu același chip.
Pe spate era scrisă o singură propoziție:
„Doar doi dintre ei sunt frați.”
În acel moment, apelul se întrerupse.
