Cina fusese organizată pentru aniversarea de șaizeci și cinci de ani a doamnei Carmen Stoica. La masă se aflau doar fiul ei, Adrian, și Bianca, soția acestuia. Carmen insistase ca seara să rămână una intimă, fără prieteni, rude sau angajați ai familiei.
Bianca fusese neliniștită încă de când ajunsese. Refuzase vinul, mâncase foarte puțin și o urmărea permanent pe Carmen, ca și cum s-ar fi temut că femeia putea dezvălui ceva.
Adrian observase schimbarea, dar presupusese că soția lui era obosită. În ultimele săptămâni, Bianca avusese mai multe programări medicale despre care refuza să vorbească.
După desert, Carmen a ridicat paharul și a zâmbit.
— Să bem pentru noul nostru nepot!
Bianca a pălit.
— Carmen, nu trebuia să spui acum…
Adrian a pus tacâmurile pe masă și s-a uitat de la una la cealaltă.
— Care nepot, mamă? Eu sunt steril de cinci ani!
Bianca a început să plângă.
— Adrian, lasă-mă să-ți explic…
Cu cinci ani înainte, Adrian fusese diagnosticat cu o boală gravă. Tratamentul îi salvase viața, dar medicii îl avertizaseră că nu mai putea avea copii. El și Bianca discutaseră despre adopție, însă nu luaseră nicio decizie.
De aceea, vestea sarcinii nu putea avea o explicație simplă.
Adrian a întrebat-o direct dacă îl înșelase. Bianca a negat și a scos din geantă un plic medical. Era însărcinată în zece săptămâni, dar susținea că nu avusese o relație cu alt bărbat.
Sarcina fusese obținută printr-un embrion păstrat într-o clinică privată.
— Al cui embrion? a întrebat Adrian.
Bianca s-a uitat spre Carmen.
Mama lui fusese cea care găsise documentele. Cu câteva luni înainte, primise o notificare potrivit căreia o probă biologică înregistrată pe numele lui Adrian urma să fie distrusă dacă familia nu prelungea contractul de depozitare.
Carmen plătise taxele și o convinsese pe Bianca să urmeze procedura. Îi spusese că embrionul fusese creat înainte ca Adrian să devină steril și că aceasta era singura lor șansă de a avea un copil biologic.
Bianca acceptase să păstreze secretul până când medicul confirma că sarcina evolua normal. Plănuise să-i ofere vestea lui Adrian de ziua lui.
Carmen stricase surpriza.
Adrian nu părea liniștit.
Înaintea tratamentului, fusese căsătorit cu Laura Dumitrescu. Cei doi urmaseră împreună un program de fertilizare și creaseră mai mulți embrioni. După dispariția Laurei într-un accident pe mare, clinica îl informase că toate probele rămase fuseseră distruse la cererea reprezentantului legal al femeii.
Dacă embrionul transferat Biancăi fusese păstrat din acea perioadă, copilul putea fi biologic al lui Adrian și al primei sale soții.
Bianca nu ar fi fost mama biologică, ci femeia care purta copilul lui Adrian și al Laurei.
— Știai? a întrebat Adrian.
Bianca a jurat că nu. Carmen îi spusese că embrionul fusese creat folosind o probă păstrată de la Adrian și un ovul donat anonim. Dosarul pe care îl văzuse nu menționa numele Laurei.
Adrian a examinat documentele.
Pe formularul de transfer apărea un cod vechi, asociat primei sale căsnicii. În partea de jos exista și o autorizație semnată de Laura cu numai trei luni înainte.
Problema era că femeia fusese declarată moartă de aproape cinci ani.
— Cine a adus această autorizație? a întrebat el.
Carmen a spus că primise documentele prin avocatul clinicii și că nu verificase semnătura. Voise doar să îi ofere fiului ei copilul pe care și-l dorise întotdeauna.
Adrian și-a amintit însă că mama sa se opusese relației lui cu Laura. Carmen nu o considerase niciodată potrivită pentru familie și fusese cea care îl convinsese să accepte declararea oficială a morții după dispariție.
Trupul Laurei nu fusese găsit.
Autoritățile recuperaseră numai geanta și actele ei dintr-o ambarcațiune abandonată. După câteva luni de căutări, familia concluzionase că femeia căzuse în mare.
Adrian a sunat la clinică. Medicul care gestionase dosarul se pensionase, iar arhiva fusese mutată. Recepționista a confirmat însă că o femeie care se prezentase drept Laura Dumitrescu venise personal pentru semnarea documentelor.
Camerele de supraveghere păstraseră înregistrarea.
În imaginile trimise familiei apărea o femeie cu părul blond, ochelari mari și o eșarfă. Chipul nu se vedea complet, dar mersul și postura semănau cu ale Laurei.
Carmen a încercat să închidă laptopul.
— Nu are rost să răscolim trecutul. Important este copilul.
Bianca a privit-o cu neîncredere.
— Tu mi-ai spus că embrionul era al meu și al lui Adrian.
— Ți-am spus că Adrian este tatăl.
— Nu este același lucru.
Adrian a cerut toate documentele originale. În plic exista și o fotografie pe care Bianca nu o observase. Imaginea fusese făcută în laborator și arăta eticheta recipientului în care fusese păstrat embrionul.
Pe ea apăreau inițialele „A.S.” și „L.D.”.
Adrian Stoica și Laura Dumitrescu.
Bianca s-a ridicat de la masă. Își dorea copilul, dar nu putea accepta că fusese transformată fără să știe în purtătoarea embrionului unei femei declarate moarte.
Carmen a încercat să o convingă că acum era prea târziu pentru întrebări. Pentru ea, copilul aparținea familiei, indiferent cine contribuise biologic.
Adrian nu era de acord.
— Dacă Laura a semnat acum trei luni, înseamnă că trăiește.
În acea noapte, au verificat vechile conturi ale primei soții. Unul dintre ele fusese reactivat recent, iar taxele de depozitare ale embrionului fuseseră plătite anual de o fundație necunoscută.
Directorul fundației era fostul medic al Laurei.
Bianca a găsit printre documente o scrisoare adresată lui Adrian:
„Dacă acest embrion va fi transferat, trebuie să afli că accidentul Laurei nu a fost un accident. Mama ta știe unde a plecat.”
Carmen a negat că ar fi văzut scrisoarea.
Adrian și-a amintit ultima ceartă avută cu Laura. Femeia îi spusese că descoperise ceva despre familia lui și că nu putea avea încredere în Carmen. A doua zi plecase spre port, iar câteva ore mai târziu dispăruse.
Până atunci, Adrian considerase cuvintele o reacție spusă la nervi.
Acum păreau un avertisment.
Bianca a cerut efectuarea unei analize genetice care să confirme dacă Adrian era tatăl biologic. Procedura neinvazivă a indicat o legătură apropiată între el și copil, însă rezultatul nu era cel așteptat.
Adrian nu era tatăl.
Genetic, putea fi unchiul copilului.
— Nu am niciun frate, a spus el.
Carmen și-a coborât privirea.
În certificatul de naștere al lui Adrian apărea un singur copil, dar registrul vechi al maternității conținea două coduri alăturate. Unul fusese trecut pe numele lui, iar celălalt fusese șters.
Carmen recunoștea că născuse doi băieți. Cel de-al doilea fusese declarat mort la câteva minute după naștere. Nu îi văzuse trupul și nu primise niciodată documentul original.
Ani mai târziu aflase că medicul falsificase certificatul de deces.
Fratele lui Adrian putea fi în viață.
— Și embrionul aparține lui? a întrebat Bianca.
Carmen a spus că nu știa. Susținea că mersese la clinică pentru a afla adevărul, dar găsise dosarele deja modificate. Femeia care se prezentase drept Laura îi oferise embrionul și îi promisese că astfel avea să afle unde se afla celălalt fiu.
Sarcina Biancăi fusese folosită drept momeală.
Adrian a întrebat-o de ce acceptase.
— Pentru că mi-a spus că, dacă embrionul este transferat, fratele tău se va întoarce.
Soneria casei s-a auzit în sufragerie.
La ușă se afla o femeie blondă, cu chipul îmbătrânit, dar ușor de recunoscut. Lângă ea stătea un băiețel de aproximativ cinci ani.
Era Laura.
Adrian a rămas fără cuvinte.
Femeia a spus că supraviețuise dispariției și trăise sub o identitate protejată. Plecase după ce descoperise că cineva din clinică schimbase embrionii și falsificase mai multe consimțăminte.
Băiatul de lângă ea era fiul biologic al ei și al lui Adrian.
— Ultimul nostru embrion a fost folosit pentru el acum cinci ani, a explicat Laura. În clinică nu mai rămăsese nimic pe numele nostru.
Bianca și-a dus instinctiv mâna la abdomen.
— Atunci copilul meu al cui este?
Laura a așezat pe masă dosarul original. Codul embrionului transferat Biancăi fusese lipit peste un alt număr. Sub eticheta falsă apărea numele unei familii pe care niciunul nu o cunoștea.
Carmen a recunoscut numele.
Aparținea bărbatului care îi luase cel de-al doilea copil din maternitate.
Înainte să poată spune cine era, telefonul Laurei a sunat. Pe ecran apărea un bărbat care semăna perfect cu Adrian.
Acesta privea o copie a ecografiei Biancăi.
— Mamă, ai făcut exact ce ți-am cerut, i-a spus el lui Carmen. Acum Adrian va crește copilul meu fără să știe de ce soția lui a fost aleasă.
