Radu Petrescu a înțeles că ceva nu era în regulă imediat ce a intrat în biroul tatălui său. Tabloul din spatele mesei fusese dat la o parte, iar ușa seifului rămăsese întredeschisă.
Nu existau urme de forțare. Încuietoarea nu fusese deteriorată, alarma nu pornise, iar restul încăperii era neatins.
Cineva folosise combinația corectă.
Radu și Ioana veniseră la conac la cererea avocatului familiei, la două zile după dispariția lui Adrian Petrescu. Mașina bărbatului fusese găsită lângă un lac, însă el nu se afla în interior. Telefonul, portofelul și cheile casei rămăseseră pe scaun.
Înainte să dispară, Adrian îi trimisese fiului său un singur mesaj:
„Dacă nu mă întorc, deschide seiful împreună cu Ioana.”
Radu nu știa ce trebuia să găsească înăuntru. Tatăl său nu îi vorbise niciodată despre documentele păstrate acolo și refuzase să îi spună combinația.
Ioana, cea de-a doua soție a lui Adrian, susținea că seiful conținea testamentul, actele companiei și câteva scrisori personale.
Acum, rafturile erau aproape goale.
— Cineva a deschis seiful înainte să ajungem noi.
Ioana s-a apropiat și a examinat tastatura.
— Doar tatăl tău și cu mine aveam combinația!
Din colțul întunecat al bibliotecii s-a auzit vocea unui bărbat:
— Mai era cineva, Ioana.
Radu s-a întors brusc.
Un bărbat înalt, cu umerii lați, capul aproape ras și barbă căruntă, a făcut un pas în lumină. Purta o geacă neagră și avea la încheietură o brățară de identificare emisă de penitenciar.
Radu l-a recunoscut.
— Matei? Tu trebuia să fii la închisoare!
Matei era fratele vitreg mai mare al lui Radu. Fusese condamnat cu șase ani înainte pentru deturnarea unei sume importante din compania familiei. Toate dovezile purtaseră semnătura lui, iar camerele îl surprinseseră intrând în birou în noaptea în care dispăruseră banii.
Adrian refuzase să îl apere.
Radu îl vizitase o singură dată. Matei jurase atunci că fusese învinovățit pentru o faptă comisă de altcineva, dar nu putuse explica de ce semnătura, parola și imaginea de pe camere îi aparțineau.
Mai avea aproape patru ani din pedeapsă.
Prezența lui în conac părea imposibilă.
Matei a spus că fusese scos din penitenciar cu două zile înainte, după ce un martor nou oferise dovezi care puteau duce la anularea condamnării. Eliberarea fusese ținută confidențială la cererea tatălui lor.
Ioana a susținut că mințea.
— Dacă ai fost eliberat, unde sunt documentele?
Matei a scos din buzunar o foaie cu antetul instanței. Hârtia părea autentică, dar nu exista nicio semnătură în original, ci numai o copie.
Radu și-a verificat telefonul. În baza publică a penitenciarului, Matei apărea în continuare încarcerat.
— Cum ai intrat în casă?
— Tata mi-a lăsat cheia.
— Și combinația seifului?
Matei a privit-o pe Ioana.
— Mi-a spus-o cu șase ani în urmă, înainte să depună mărturie împotriva mea.
Ioana a pălit. Întreaga ei afirmație fusese falsă. Nu doar ea și Adrian cunoșteau combinația.
Matei avea același acces.
Radu l-a întrebat dacă el deschisese seiful. Fratele său a recunoscut că intrase în birou cu o oră înainte, dar susținea că ușa era deja deschisă.
Din interior lipseau trei lucruri: testamentul original, un stick de memorie negru și certificatul de naștere al lui Matei.
În schimb, pe raftul de jos fusese lăsată brățara unui deținut.
Numărul gravat pe ea corespundea brățării aflate la mâna lui Matei.
Bărbatul a privit-o și a făcut un pas înapoi.
— Nu este a mea.
Radu a comparat cele două obiecte. Aveau același nume, același cod și aceeași dată de emitere. Conform înregistrărilor, una dintre brățări se afla în conac, iar cealaltă trebuia să fie pe mâna deținutului din celula 214.
Matei a insistat că cineva îi folosise identitatea încă dinaintea condamnării. Acesta era motivul pentru care semnătura, parolele și imaginile de pe camere păruseră autentice.
— Spui că există un bărbat identic cu tine? a întrebat Radu.
Matei a arătat spre seif.
Pe peretele interior se afla o fotografie veche. Adrian apărea alături de doi băieți de aproximativ cinci ani. Copiii semănau perfect între ei.
Pe spate era scris:
„Matei și Mihai, vara anului 1988.”
Radu nu auzise niciodată despre Mihai.
Ioana a luat fotografia și a spus că fusese modificată. Matei i-a amintit că ea lucrase ca asistentă medicală la clinica unde se născuse. Dacă Adrian avusese gemeni, Ioana putea fi una dintre puținele persoane care cunoșteau adevărul.
— Nu erau gemeni, a răspuns ea. Unul dintre copii nici măcar nu era al lui Adrian.
Matei a întrebat imediat care dintre ei.
Ioana și-a dat seama că spusese prea mult și a refuzat să continue.
Radu a verificat jurnalul electronic al seifului. Acesta fusese deschis la ora 2:14 dimineața, folosind combinația corectă și amprenta lui Adrian.
Tatăl lor fusese declarat dispărut cu aproape douăzeci de ore înainte.
Ori se întorsese în secret, ori cineva îi folosise amprenta înregistrată.
Înregistrările camerelor de supraveghere fuseseră șterse, dar sistemul păstrase o singură imagine. În ea apărea Matei intrând în birou la ora 2:11.
Bărbatul purta uniformă de penitenciar.
Matei cel aflat lângă ei avea barbă și capul aproape ras. Cel din fotografie avea părul mai lung și era complet bărbierit. Semănau perfect, dar puteau fi diferențiați ușor.
— Acesta este bărbatul care a rămas în locul meu, a spus Matei.
Ioana l-a acuzat că inventase o poveste pentru a scăpa de condamnare. Atunci Radu a găsit în spatele fotografiei un bilețel scris de tatăl său:
„Dacă seiful este gol, nu ai încredere în cel care spune că tocmai a ieșit din închisoare.”
Toate privirile s-au îndreptat spre Matei.
Bărbatul a susținut că mesajul fusese lăsat intenționat pentru a-l face suspect. Adrian descoperise schimbul de identități și încercase să afle care dintre cei doi fusese crescut drept fiul său.
Înainte să poată explica mai mult, telefonul fix din birou a sunat.
Apelul venea de la penitenciar.
Directorul unității îl contacta pe Radu pentru a-l informa că deținutul Matei Petrescu ceruse să vorbească urgent cu familia sa. Bărbatul nu părăsise niciodată penitenciarul și se afla chiar atunci în celulă.
Radu a activat apelul video.
Pe ecran a apărut un bărbat identic cu cel din bibliotecă, dar cu părul mai lung și fără barbă. Purta uniforma închisorii și aceeași brățară găsită în seif.
— Radu, nu-l crede, a spus deținutul. Eu sunt Matei.
Bărbatul din cameră s-a apropiat de ecran.
— Spune-i atunci ce se afla în seif.
Deținutul a răspuns că Adrian păstra acolo un test ADN, certificatul original al gemenilor și înregistrarea care demonstra cine furase banii companiei.
— Tu le-ai luat, a spus el.
— Nu. Ioana le-a luat înainte să ajung.
Radu s-a uitat spre femeie. Aceasta încerca discret să ascundă ceva în poșetă.
Era stickul de memorie negru.
Ioana a pretins că îl luase numai pentru a-l proteja. Matei i l-a cerut, dar ea a refuzat să îl predea până când nu afla care dintre cei doi bărbați era adevăratul fiu al lui Adrian.
Radu a conectat dispozitivul la calculator.
Prima înregistrare fusese făcută de tatăl său cu o săptămână înaintea dispariției.
Adrian explica faptul că, în noaptea nașterii lui Matei, la clinică veniseră pe lume doi băieți. Unul era copilul său. Celălalt era fiul Ioanei, care pe atunci avea numai nouăsprezece ani.
Un incendiu izbucnit în arhivă distrusese o parte din documente. Brățările copiilor fuseseră schimbate, iar unul dintre ei fusese declarat mort.
Ioana plecase din clinică fără copil.
Ani mai târziu, când îl întâlnise din nou pe Adrian, îl recunoscuse pe Matei după un semn din naștere. Nu știa însă dacă băiatul era fiul ei sau al bărbatului cu care urma să se căsătorească.
Adrian crescuse un copil, în timp ce celălalt fusese dus într-un centru și adoptat sub numele Mihai.
Cei doi se întâlniseră în secret la maturitate.
Mihai îi preluase identitatea lui Matei de mai multe ori, folosindu-i documentele și accesul în companie. El putea fi persoana surprinsă de camere în noaptea furtului.
Testul ADN din seif arăta care dintre ei era fiul lui Adrian și care era al Ioanei.
Fișierul cu rezultatul fusese însă șters de pe stick.
Înregistrarea următoare o arăta pe Ioana intrând în birou și cerându-i lui Adrian să distrugă testul. Dacă adevărul devenea public, unul dintre bărbați urma să piardă numele, averea și întreaga familie.
Adrian refuzase.
Cu două zile mai târziu dispăruse.
— Unde este? a întrebat Radu.
Ioana a spus că nu știa. Recunoștea că luase stickul, dar nu deschisese seiful în noaptea dispariției.
Matei cel din bibliotecă a observat un al doilea compartiment, ascuns sub tastatură. Înăuntru se afla un telefon care transmitea în direct locația unei cabane de lângă lac.
Pe ecran apărea Adrian, legat de un scaun, dar conștient și nevătămat. Lângă el se afla un bărbat al cărui chip nu se vedea.
Vocea acestuia semăna perfect cu a lui Matei.
Deținutul din apel a pălit.
— Mihai l-a găsit înaintea noastră.
Bărbatul din bibliotecă a negat.
— Eu sunt Mihai.
Radu a încremenit.
Acesta recunoștea că nu era Matei, dar susținea că venise să-și salveze tatăl biologic și să demonstreze că fratele său îi folosise identitatea pentru furt.
Din telefon s-a auzit vocea lui Adrian:
— Radu, niciunul dintre ei nu este cine pretinde.
Bărbatul nevăzut a întors camera. Avea același chip ca cei doi.
Existau trei bărbați identici.
Adrian a continuat:
— Ioana nu a născut gemeni în acea noapte. A născut tripleți, iar unul dintre ei a fost crescut chiar în această casă sub numele tău.
