Diana Popescu nu intrase niciodată în sertarul încuiat al soțului ei. În cei paisprezece ani de căsnicie, Răzvan îi spusese că acolo păstra numai contractele companiei și câteva documente confidențiale ale clienților.
În acea dimineață, însă, sertarul rămăsese întredeschis.
Răzvan plecase grăbit de acasă după ce primise un telefon. Uitase să încuie biroul, iar pe podea se afla o filă desprinsă dintr-un dosar albastru.
Diana se aplecă și o ridică.
În partea de sus era trecut numele ei complet. Mai jos apărea adresa casei moștenite de la mama sa și o declarație potrivit căreia Diana renunța de bunăvoie la toate drepturile asupra proprietății.
Semnătura de la final semăna perfect cu a ei.
Totuși, Diana nu văzuse niciodată documentul.
Deschise sertarul și găsi dosarul din care căzuse pagina. Înăuntru se aflau acte de donație, un contract de vânzare și o copie a unei hotărâri de divorț.
Conform documentelor, Diana și Răzvan nu mai erau căsătoriți de aproape doi ani.
Nici măcar nu depuseseră vreodată o cerere de divorț.
Pe actele de donație apărea numele Cristinei Pavel, secretara personală a lui Răzvan. Femeia urma să primească acțiunile companiei, două apartamente și aproape toate economiile Dianei.
Răzvan intră în birou și o găsi cu dosarul în mâini.
— Răzvan, ce înseamnă actele astea de donație?
Chipul bărbatului se schimbă imediat.
— Diana, nu trebuia să umbli acolo!
Înainte ca ea să poată cere alte explicații, ușa biroului se deschise din nou. Cristina intră liniștită, îmbrăcată într-un costum alb elegant. Nu părea surprinsă că fusese descoperită.
— Înseamnă că toată averea ta îmi aparține mie acum.
Diana găsi în dosar contractul referitor la vila moștenită de la mama sa. Proprietatea fusese vândută unei societăți administrate de Cristina pentru o sumă de zece ori mai mică decât valoarea reală.
— Răzvan… ai vândut casa mamei mele pentru ea?!
Răzvan încercă să-i ia documentele, dar Diana se îndepărtă. Telefonul ei, așezat pe bibliotecă, înregistra întreaga conversație.
Cu două săptămâni înainte, primise un mesaj anonim: „Dacă Răzvan lasă vreodată sertarul deschis, pornește înregistrarea înainte să atingi dosarul albastru.”
Diana crezuse că era o farsă.
Acum înțelegea că cineva din apropierea lor știa ce urma să se întâmple.
— Nu puteai vinde casa fără acordul meu, spuse ea. Era proprietatea mea, moștenită înaintea căsătoriei.
Cristina scoase din dosar o procură autentificată. Documentul îi permitea lui Răzvan să administreze, să vândă și să doneze orice bun aflat pe numele Dianei.
Semnătura părea din nou autentică.
Diana își amintea ziua trecută pe procură. Fusese internată pentru o intervenție medicală minoră și semnase mai multe formulare înainte de operație. Răzvan îi adusese personal documentele.
— Mi-ai ascuns procura printre actele spitalului?
— Trebuia doar să semnezi, răspunse Cristina. Nu conta dacă știai ce semnezi.
Răzvan îi ceru să tacă, dar era prea târziu. Diana avea deja confirmarea că cei doi lucraseră împreună.
În ultimele luni, observase apropierea dintre ei. Cristina îl suna pe Răzvan târziu, îl însoțea în călătorii și cunoștea detalii despre familie pe care nicio secretară nu ar fi trebuit să le știe.
Răzvan susținuse de fiecare dată că relația era strict profesională.
Cristina nu mai încercă să păstreze aparențele.
— Avea de gând să te părăsească după ce toate transferurile deveneau definitive.
Diana se uită la hotărârea de divorț.
Documentul conținea ștampila instanței și semnătura unui avocat pe care ea nu îl întâlnise niciodată. Conform dosarului, Diana fusese reprezentată prin procură și renunțase la dreptul de a contesta împărțirea bunurilor.
Era imposibil din punct de vedere legal, dar cineva construise un dosar suficient de convingător pentru a păcăli băncile și partenerii comerciali.
— De ce actele arată că suntem deja divorțați?
Răzvan nu răspunse.
Cristina se așeză la birou și îi explică faptul că transferurile fuseseră împărțite în mai multe etape. Conturile și acțiunile trecuseră deja sub controlul unei societăți deschise pe numele ei. Casa urma să fie transferată definitiv în acea după-amiază.
Mai lipsea o singură semnătură.
— A mea? întrebă Diana.
— A mamei tale, răspunse Cristina.
Diana simți că aerul dispăruse din încăpere.
Mama ei, Ecaterina, murise cu trei ani înainte. După înmormântare, Diana moștenise vila, două apartamente și pachetul majoritar al unei companii de mobilier.
În dosar se afla însă o procură emisă pe numele Ecaterinei cu numai șase luni înainte.
Documentul susținea că femeia era în viață și că o împuternicise pe Cristina să administreze proprietățile familiei.
— Este falsă.
— Atunci explică semnătura, spuse Cristina.
Diana cunoștea scrisul mamei sale. Forma literelor și mica întrerupere din mijlocul numelui erau identice.
Răzvan luă procura și o închise într-un alt dosar.
— Nu are nicio importanță. Transferul se va face chiar și fără ea.
— Nu se va face, îl contrazise Cristina. Mi-ai spus că ai originalul.
Pentru prima dată, între cei doi apăru o ruptură. Diana înțelese că nici Cristina nu cunoștea întregul plan.
Răzvan îi promisese amantei sale că urma să primească averea. În realitate, societatea în care transferase bunurile nu era controlată integral de ea.
Beneficiarul final era ascuns în acte.
Diana cercetă paginile și găsi o anexă scrisă în limba engleză. Dacă proprietățile erau contestate, toate acțiunile urmau să fie transferate automat unei fundații înregistrate în Elveția.
Președintele fundației era un bărbat numit Victor Pavel.
Cristina păli.
— Acesta este tatăl meu.
Victor murise când ea avea nouă ani. Cel puțin aceasta era povestea pe care o auzise toată viața.
Răzvan începu să strângă documentele.
— Am terminat conversația.
Diana încuie ușa biroului și îi arătă telefonul.
— Tot ce ați spus a fost înregistrat.
Răzvan se opri.
Diana trimisese deja fișierul către avocatul familiei. Imediat după aceea, primi un răspuns:
„Nu ieși din casă și nu semna nimic. Hotărârea de divorț nu există în evidențele instanței. Cineva a creat o copie falsă.”
Cristina se ridică și îl confruntă pe Răzvan.
— Mi-ai spus că Diana acceptase divorțul.
— Ar fi acceptat dacă nu găsea dosarul.
— Și fundația tatălui meu?
Răzvan refuză să explice.
În acel moment, Diana observă o fotografie ascunsă în coperta dosarului. Imaginea fusese realizată în fața aceleiași case, cu aproape treizeci de ani înainte.
În fotografie apăreau Ecaterina și Victor Pavel. Între ei se afla o fetiță de aproximativ trei ani.
Pe spate era scris numele Cristinei.
Diana ridică fotografia.
— Mama mea îl cunoștea pe tatăl tău.
Cristina o privi îndelung. Mama ei îi spusese întotdeauna că Victor fusese un simplu contabil care murise într-un accident. Nu menționase niciodată familia Dianei.
În dosar se afla și un certificat de naștere. Acesta susținea că Ecaterina era mama biologică a Cristinei.
— Este imposibil, spuse Diana. Mama nu a avut alt copil.
Cristina părea sincer tulburată. Răzvan, în schimb, nu era surprins.
El descoperise certificatul cu doi ani înainte. O căutase pe Cristina, o angajase și îi spusese că Diana îi furase partea de moștenire.
Relația lor începuse după aceea.
— M-ai folosit pentru a contesta testamentul, înțelese Cristina.
Dacă ea era fiica Ecaterinei, avea dreptul la o parte din avere. Răzvan intenționase să folosească această legătură pentru a anula moștenirea Dianei, apoi să preia controlul prin intermediul fundației.
Totuși, certificatul avea o problemă.
Fusese eliberat cu șapte ani înainte ca Ecaterina să o cunoască pe mama Cristinei.
Diana verifică seria documentului. Primele cifre erau identice cu cele de pe certificatul de deces al mamei sale.
Ambele acte proveneau din același registru.
— Cineva a falsificat și certificatul tău de naștere, îi spuse Diana Cristinei.
Telefonul fix din birou începu să sune.
Aparatul nu mai fusese folosit de ani întregi. Numai câteva persoane cunoșteau numărul.
Diana răspunse și activă difuzorul.
— Ai găsit procura? întrebă o voce de femeie.
Diana încremeni.
Era vocea mamei sale.
— Mamă?
Răzvan se îndreptă spre telefon, dar Cristina îi blocă drumul.
Vocea continuă:
— Nu-i permite lui Răzvan să distrugă originalul. Actele false de divorț nu au fost făcute pentru a-ți lua averea. Au fost făcute pentru a-l obliga să arate cui intenționa să o transfere.
— Ești în viață?
— Nu pot explica acum. Privește data fotografiei cu Victor.
Diana întoarse fotografia. Fusese realizată cu două zile după data oficială a morții lui Victor Pavel.
În fundal se afla Răzvan, deși la vremea respectivă ar fi trebuit să aibă numai paisprezece ani.
Arăta însă exact ca în prezent.
— Cine este bărbatul din fotografie? întrebă Diana.
Mama ei păstră tăcerea câteva secunde.
— Nu este Răzvan. Este tatăl lui, iar bărbatul cu care te-ai căsătorit folosește identitatea fiului său de aproape douăzeci de ani.
Răzvan se repezi spre telefon și închise apelul.
Din interiorul dosarului căzu un pașaport vechi.
Fotografia îi aparținea lui.
Numele era însă Victor Pavel.
Cristina făcu un pas înapoi și privi când spre pașaport, când spre bărbatul pe care îl numise iubit.
— Tu ești tatăl meu?
Răzvan nu răspunse.
Din hol se auzi cheia răsucindu-se în încuietoarea ușii principale.
Cineva tocmai intrase în casă.
