Vecinul de la trei avea mereu aceeași față.

La început, Irina nu i-a dat importanță. Se mutaseră în bloc de aproape șase luni, iar ea încă încerca să învețe cine stătea pe fiecare palier. Bătrâna de la parter uda florile dimineața. Studentul de la cinci venea târziu, cu ghiozdanul pe umăr. Femeia de la doi cobora zilnic cu un cățel alb.

Iar bărbatul de la trei trecea mereu pe lângă ei fără să salute prea mult.

Era înalt, slab, cu părul negru tuns scurt și o privire calmă, aproape goală. Purta de obicei o geacă închisă la culoare și mergea cu pași egali, fără grabă, fără ezitare.

Irina observase ceva ciudat la el.

Nu pentru că făcea ceva suspect.

Ci pentru că nu se schimba niciodată.

Într-o seară, când se întorceau de la cumpărături, l-au întâlnit pe scări. El urca, ei coborau. Bărbatul a dat scurt din cap, apoi a trecut mai departe.

Irina s-a oprit pe treaptă și l-a urmărit cu privirea.

— Ce ai? a întrebat soțul ei, Dan.

— Ai observat ceva la vecinul de la trei?

Dan a răspuns prea repede:

— Nu.

Acel „nu” a fost primul lucru care a rămas în mintea ei.

Prea scurt.

Prea închis.

După câteva zile, Irina a găsit fotografia.

Era într-o cutie veche din uscătoria blocului, alături de câteva rame sparte, reviste îngălbenite și acte de întreținere din anii trecuți. Căuta o scară pliantă pe care administratorul o spusese că o poate folosi, dar a dat peste o fotografie de grup, făcută în fața blocului.

Pe spate scria anul: 2004.

Irina a privit poza cu curiozitate.

Vecini mai tineri. Copii care acum probabil erau adulți. Fațada blocului înainte de renovare. Și, în marginea imaginii, lângă intrare, un bărbat.

Vecinul de la trei.

Aceeași față.

Aceeași tunsoare.

Aceeași privire calmă.

Irina a simțit cum i se răcește ceafa.

Fotografia avea douăzeci de ani.

În acea seară, când Dan a venit acasă, ea îl aștepta cu poza pe masă.

— Vecinul de la trei arată la fel de 20 de ani.

Dan s-a oprit în ușă.

Nu s-a uitat la fotografie.

S-a uitat la ea.

— Toți îmbătrânim, ți se pare.

— Nu mi se pare.

— Irina, e o poză veche. Poate seamănă.

Ea a ridicat fotografia.

— Am găsit o poză veche. E identic.

Dan a tăcut.

În clipa aceea, Irina a înțeles că soțul ei știa ceva.

Nu era surprins. Nu era curios. Nu era măcar amuzat.

Era speriat.

— Dan.

El a tras scaunul și s-a așezat, dar nu a luat fotografia.

— Pentru că nu e același om.

Irina a rămas cu poza în mână.

— Ce înseamnă asta?

Dan și-a frecat fața cu palmele.

— Înseamnă că nu trebuia să găsești fotografia.

— Nu asta te-am întrebat.

El a privit spre ușa apartamentului, apoi spre peretele comun cu holul.

— În blocul ăsta, apartamentul 3 are o poveste pe care oamenii preferă să nu o spună.

— Ce poveste?

Dan a respirat greu.

— Când eram copil, locuiam aici cu bunica. La trei stătea un bărbat pe nume Sorin. Era exact cum îl vezi în poza asta. Tânăr, tăcut, singur. Toți îl știau. Nimeni nu-l cunoștea.

Irina a simțit că poza îi tremură în mână.

— Și acum?

— Acum, omul de la trei se prezintă tot Sorin.

— Poate e fiul lui.

— Nu e.

— De unde știi?

Dan a ridicat privirea.

— Pentru că au mai fost și alții.

Replica a făcut camera să pară mai mică.

— Alții?

— La fiecare câțiva ani, vecinul de la trei dispare o perioadă. Uneori o lună. Uneori trei. Apoi se întoarce un bărbat care seamănă izbitor cu el, se mută în același apartament și poartă același nume.

Irina a râs scurt, nervos.

— Îți dai seama cum sună?

— Da.

— Și vrei să te cred?

Dan a arătat spre fotografie.

— Tu ai început.

Irina s-a uitat din nou la poza veche.

Bărbatul din 2004 era aproape identic cu cel pe care îl întâlniseră pe scări.

— De ce ar face cineva asta?

Dan a coborât vocea.

— Pentru că apartamentul 3 nu este doar un apartament.

— Atunci ce e?

— Un loc de acoperire.

Irina a încremenit.

— Pentru cine?

— Nu știu.

— Minți.

— Nu știu tot.

— Dar știi destul.

Dan s-a ridicat și a mers spre fereastră. A tras perdeaua ușor și a privit spre intrarea blocului.

— Bunica mea spunea că înainte de anii 2000, apartamentul era folosit de oameni care nu voiau să existe oficial. Nume schimbate. Identități schimbate. Oamenii veneau și plecau. Dar vecinii trebuiau să creadă că acolo stă mereu același chiriaș.

Irina l-a privit ca pe un străin.

— Și tu de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că am crezut că s-a terminat.

— Când?

Dan nu a răspuns.

— Când ai plecat din bloc?

El a închis ochii.

— Când bunica a murit.

Irina a simțit că mai exista ceva.

— Ce legătură are bunica ta?

Dan s-a întors spre ea.

— Ea a fost administratora blocului. Ea semna listele de întreținere. Ea știa când omul de la trei se schimba.

— Și a tăcut?

— A fost plătită să tacă la început. Apoi i-a fost frică.

Irina a pus fotografia pe masă.

— De cine?

Un zgomot slab s-a auzit pe hol.

Amândoi au tăcut.

Pași.

Lângă ușa lor.

Apoi nimic.

Dan i-a făcut semn să nu se miște.

Irina simțea cum îi bate inima în gât.

După câteva secunde, pe sub ușă a alunecat un plic alb.

Fără nume.

Fără timbru.

Dan nu s-a dus imediat să-l ia.

— Vezi? a șoptit el.

— Cine e?

— Nu deschide ușa.

Irina s-a aplecat și a ridicat plicul. Înăuntru era o fotografie mică, făcută probabil recent.

Ea.

În uscătoria blocului.

Ținând fotografia veche în mână.

Pe spate scria:

„Nu fotografia era problema. Întrebările sunt.”

Irina a simțit că i se taie respirația.

— Ne urmărește.

Dan a luat fotografia din mâna ei.

— Trebuie să plecăm câteva zile.

— Nu.

— Irina.

— Nu plec până nu-mi spui tot.

Dan a privit-o cu un amestec de vină și teamă.

— Bunica mea a lăsat un caiet.

— Unde?

— La mine, în cutia cu acte vechi. N-am avut curaj să-l citesc pe tot.

Irina a râs amar.

— Dar ai avut curaj să mă muți în blocul ăsta?

— Nu știam că apartamentul 3 e activ din nou.

Cuvântul „activ” i-a rămas în minte.

Au scos cutia din debara.

Caietul era mic, cu coperți maro, legat cu elastic. Pe prima pagină scria:

„Apartamentul 3 — dacă se întoarce Sorin.”

Irina a simțit că toată povestea cobora în ceva mult mai adânc.

În caiet erau ani, date, nume de chiriași și observații scurte.

„Sorin a plecat.”
„Sorin s-a întors, dar nu e același.”
„Vocea diferă.”
„Semnătura diferă.”
„Toți au aceeași fotografie în buletin, dar fețele nu sunt niciodată perfecte.”

Irina a ridicat privirea.

— Dumnezeule.

Dan a întors câteva pagini.

Ultima însemnare era de acum zece ani:

„Dacă apare din nou, nu întreba cine este. Întreabă cine lipsește din bloc după ce pleacă.”

Irina a simțit un fior.

— Ce înseamnă asta?

Dan nu a apucat să răspundă.

Telefonul ei a vibrat.

Număr necunoscut.

A răspuns fără să spună nimic.

O voce bărbătească, calmă, aproape politicoasă, a spus:

— Doamna Irina, fotografia pe care ați găsit-o nu vă aparține.

Ea a încremenit.

Dan s-a apropiat.

— Cine sunteți?

Vocea a continuat:

— Spuneți-i soțului dumneavoastră că bunica lui a murit pentru că a citit prea mult din caiet.

Apelul s-a închis.

Irina s-a uitat la Dan.

Fața lui era albă.

— Mi-ai spus că a murit de inimă.

El nu a răspuns.

— Dan.

— Așa ni s-a spus.

— Cine v-a spus?

Înainte să răspundă, pe hol s-a auzit liftul.

Ușa de la etajul trei s-a deschis.

Pași lenți.

Apoi o voce calmă, de bărbat, dincolo de ușa apartamentului lor:

— Domnule Dan, haideți să nu speriem vecinii.

Irina și Dan au rămas nemișcați.

Vocea era aceeași cu cea de la telefon.

— Nu vrem fotografia. Vrem caietul.

Dan a strâns caietul la piept.

— Plecați.

De dincolo de ușă s-a auzit un râs scurt.

— Asta i-a spus și bunica dumneavoastră primului Sorin.

Pașii s-au îndepărtat.

Nu au deschis ușa.

Nu în acea noapte.

Dimineața, apartamentul 3 era gol.

Ușa era încuiată. Numele de pe interfon dispăruse. Vecinii spuneau că nu au văzut pe nimeni plecând.

Dar pe preșul din fața apartamentului lor, Irina a găsit fotografia veche ruptă în două.

Pe jumătatea în care apărea bărbatul de la trei era scris:

„Nu căuta omul. Caută numele.”

Atunci Irina a înțeles că „Sorin” nu era o persoană.

Era o identitate purtată de mai mulți oameni.

Un rol.

O mască.

Un nume folosit pentru cineva care trebuia să locuiască mereu la trei, să pară cunoscut, să pară același, să nu ridice întrebări.

Iar întrebarea reală nu era de ce vecinul nu îmbătrânea.

Întrebarea era ce se întâmpla cu cei care observau.

În seara aceea, Irina a pus fotografia, caietul și plicul pe masă.

Dan a privit-o.

— Ce facem?

Ea a răspuns fără să clipească:

— Aflăm cine lipsește.

Pentru prima dată, el nu a mai încercat să o oprească.

În blocul lor, oamenii continuau să urce și să coboare scările ca și cum nimic nu se întâmplase.

Dar la etajul trei, apartamentul rămânea tăcut.

Prea tăcut.

Ca un loc care aștepta următorul om dispus să poarte același nume.

Mențiune: Această poveste este o dramatizare fictivă realizată cu ajutorul inteligenței artificiale. Personajele, dialogurile și situațiile sunt create artistic și nu reprezintă persoane reale sau evenimente reale. Materialul are scop de divertisment și trebuie tratat ca atare.