Ana Petrescu revenise la cimitir la două zile după înmormântarea mamei sale. Ploaia căzută în timpul nopții deplasase o parte din pământ, iar administratorul o sunase pentru a-i spune că mormântul trebuia verificat.
Fratele ei, Călin, o însoțea.
Niciunul dintre ei nu asistase la pregătirea trupului. Mama lor, Elena Petrescu, murise într-o clinică privată după ce fusese găsită inconștientă în biroul conacului familiei.
Medicul le spusese că femeia suferise o complicație bruscă și că nu mai putuse fi salvată. Sicriul fusese sigilat înainte ca Ana și Călin să ajungă la clinică.
Avocatul familiei le recomandase să nu insiste să o vadă.
Ana acceptase explicația, dar Călin continuase să creadă că ceva nu era în regulă.
— Trebuie să acceptăm că mama a murit.
Călin privi către pământul răscolit.
— Nu pot să cred încă…
Petre, groparul cimitirului, coborâse într-o zonă laterală a gropii pentru a verifica structura criptei. După câteva clipe, începu să îndepărteze pământul cu mâinile.
Găsise o bucată de lemn desprinsă.
— Veniți repede aici!
Ana și Călin se apropiară de marginea sigură a gropii. Capacul sicriului era deplasat, iar unul dintre sistemele de închidere fusese rupt.
Petre lumină interiorul.
Sicriul era gol.
Pe căptușeală se vedeau urme care porneau din interior către mecanismul capacului.
— Sicriul a fost deschis pe dinăuntru.
Ana își acoperi gura. Călin coborî instinctiv un pas, dar Petre îi ceru să rămână la distanță până când locul era verificat de autorități.
În interior nu se afla niciun trup. Rămăseseră numai o batistă brodată, o agrafă de păr și jumătate din medalionul purtat de Elena în ultimele luni.
— Mama a fost îngropată vie? întrebă Ana.
Petre nu putea răspunde. Dacă femeia fusese în sicriu, nu ar fi putut îndepărta singură tot pământul de deasupra. Cripta familiei avea însă un pasaj lateral vechi, construit cu aproape o sută de ani înainte.
Intrarea fusese zidită, cel puțin conform planurilor cimitirului.
În spatele sicriului, Petre descoperi că mai multe cărămizi fuseseră scoase recent. Dincolo de ele exista un coridor îngust care ducea către o capelă abandonată.
Cineva putea intra sau ieși fără să treacă prin cimitir.
Poliția sigilă zona și începu verificarea documentelor de la clinică. Primul lucru descoperit fu că medicul al cărui nume apărea pe certificatul de deces nu lucrase în noaptea respectivă.
Semnătura lui fusese copiată.
Mai mult, corpul Elenei nu fusese înregistrat oficial la morgă. Un sicriu sigilat fusese predat direct firmei funerare de către avocatul familiei, Doru Enache.
Acesta dispăruse în dimineața înmormântării.
— Dacă mama nu era în sicriu, unde este? întrebă Ana.
Călin susținu că singura explicație era că Elena își înscenase moartea. Femeia devenise tot mai suspicioasă în ultimele luni și își schimbase testamentul fără să le spună copiilor.
Deținea conacul, o podgorie și mai multe terenuri agricole. Averea urma să fie împărțită în mod egal între Ana și Călin.
Cu o săptămână înainte să moară, Elena îi chemase separat în birou și îi întrebase dacă ar vinde proprietățile după dispariția ei.
Ana îi răspunsese că voia să păstreze conacul.
Călin refuză să spună ce răspuns îi oferise.
Avea datorii considerabile, iar mama sa aflase că discutase deja cu un dezvoltator imobiliar despre terenurile familiei.
— Crezi că eu am făcut-o să dispară? întrebă el.
— Nu știu ce să mai cred.
Petre le arătă medalionul găsit în sicriu. În interior exista un compartiment mic, în care fusese ascuns un card de memorie.
Pe card se afla o înregistrare realizată de Elena cu trei zile înaintea presupusei sale morți.
Femeia stătea în biroul conacului și privea direct către cameră.
„Dacă vedeți această filmare, înseamnă că sicriul a fost găsit gol. Nu am ales să dispar. Cineva din familie a aflat că am schimbat testamentul și a încercat să mă declare moartă înainte să pot spune adevărul.”
Ana opri înregistrarea.
— Spunea că cineva a încercat să o declare moartă. Așadar, trăia atunci când au pregătit înmormântarea.
Călin observă data fișierului. Înregistrarea fusese făcută după ora trecută pe certificatul de deces.
Elena era vie la cel puțin șase ore după ce fusese declarată moartă.
Filmarea continua:
„Documentul original se află în cripta familiei. Nu aveți încredere în copia din seiful conacului. Unul dintre copiii mei știe de ce.”
Ana îl privi pe Călin.
Acesta negă că știa ceva despre document. Cu toate acestea, camerele de la intrarea cimitirului îl surprinseseră venind singur în noaptea dinaintea înmormântării.
Călin purta o geantă și intrase în capela abandonată. Plecase după aproape o oră, fără geantă.
— Ce ai făcut aici? întrebă Ana.
Călin recunoscu faptul că primise un mesaj de pe telefonul mamei. Cineva îi ceruse să lase în capelă haine, bani și un pașaport.
Crezuse că Elena era în viață și voia să fugă. Acceptase să o ajute deoarece mesajul îi promitea că datoriile lui aveau să fie plătite.
Nu văzuse persoana care luase geanta.
Poliția găsi obiectele într-o cameră secretă a capelei. Pașaportul lipsea, însă hainele nu fuseseră atinse.
Pe masă se afla o fotografie cu Elena și un bărbat pe care Ana și Călin îl recunoscură imediat.
Era tatăl lor, Mircea.
Acesta fusese declarat mort într-un accident petrecut cu cincisprezece ani înainte.
În fotografie părea cu mult mai în vârstă. Pe spate era trecută o dată din luna anterioară.
— Tata trăiește? întrebă Ana.
Călin știa mai mult decât recunoscuse.
Cu aproape un an înainte, fusese contactat de un bărbat care pretindea că era Mircea. Îi arătase fotografii și detalii despre familie pe care un străin nu ar fi avut de unde să le cunoască.
Bărbatul îi oferise bani pentru a copia testamentul Elenei și actele terenurilor. Îi spusese că proprietățile îi aparțineau de drept și că Elena îi falsificase moartea pentru a păstra averea.
— I-ai dat documentele? întrebă Ana.
— Numai copiile.
Înregistrarea Elenei demonstra contrariul. Călin deschisese seiful și scosese actul original prin care Mircea renunțase la toate drepturile asupra proprietăților înainte de accident.
Fără acel document, presupusul tată putea reveni și contesta întreaga succesiune.
În cripta familiei, anchetatorii descoperiră o cutie metalică. Înăuntru se aflau mai multe scrisori și un test genetic.
Rezultatul arăta că bărbatul din fotografia recentă era rudă apropiată cu Elena, dar nu putea fi Mircea.
Era fratele geamăn al acesteia, Nicolae, despre care copiii nu auziseră niciodată.
Nicolae fusese dat spre adopție imediat după naștere. Cu ani în urmă, descoperise că familia deținea o avere importantă și începuse să folosească identitatea lui Mircea pentru a revendica proprietățile.
Elena aflase și pregătise dovezile necesare pentru a-l demasca.
Înainte să le poată preda poliției, fusese dusă la clinică și declarată moartă.
— Nicolae a luat-o? întrebă Ana.
Petre scoase din buzunar o altă jumătate de medalion. Se potrivea perfect cu cea găsită în sicriu.
Groparul recunoscu că o văzuse pe Elena în noaptea înmormântării. Femeia ieșise prin pasajul criptei, speriată și slăbită, dar conștientă.
El o ajutase să ajungă în capelă.
Acolo îi aștepta un bărbat care semăna izbitor cu ea.
— De ce nu ai spus nimic?
— Doamna Elena mi-a cerut să tac până când sicriul era deschis în fața voastră.
Elena se temea că persoana care îi falsificase moartea avea să încerce să înlocuiască testamentul imediat după înmormântare. Golirea sicriului trebuia să oprească succesiunea și să atragă atenția autorităților.
Petre le înmână o scrisoare lăsată pentru Ana.
„Dacă fratele tău spune că m-a ajutat să fug, nu-l crede. Călin a intrat în sicriu înaintea ceremoniei pentru a ajunge în criptă fără să fie văzut.”
Călin se îndepărtă.
Amprentele sale fuseseră descoperite pe sistemul interior al capacului. El era persoana care deschisese sicriul dinăuntru.
Sicriul fusese gol încă de la clinică.
Călin se ascunsese în el pentru a pătrunde în pasaj și a lua documentul original înainte ca poliția să verifice cripta.
— Unde este mama? întrebă Ana.
— Nu știu. Când am ajuns, nu era acolo.
Telefonul Anei începu să sune. Numărul îi aparținea Elenei.
Vocea mamei se auzi clar:
— Ana, nu-l lăsa pe Călin să plece. Bărbatul care l-a trimis nu este Nicolae.
— Atunci cine este?
— Tatăl lui adevărat.
Călin rămase nemișcat.
Ana știa că Mircea era tatăl amândurora. Cel puțin aceasta fusese povestea familiei.
Elena îi ceru să deschidă ultimul plic din cutia metalică.
În interior se afla un test ADN. Potrivit rezultatului, Călin nu era fiul lui Mircea și nu avea nicio legătură biologică nici cu Elena.
— Cine este? întrebă Ana.
Înainte ca mama ei să răspundă, cineva îi luă telefonul.
O voce de bărbat rosti:
— Spune-i adevărul, Elena. Spune-i al cui copil a fost pus în locul fiului vostru.
Apelul se întrerupse.
Din pasajul aflat în spatele sicriului se auziră pași.
Petre ridică lanterna.
Pe căptușeala interioară a sicriului apăruse o propoziție care nu fusese acolo cu câteva minute înainte:
„Mama voastră s-a întors în locul în care a început totul.”
