În seara aniversării lor, Larisa și Adrian Munteanu trebuiau să sărbătorească douăzeci de ani de căsnicie. Masa fusese pregătită în salonul conacului, iar pe șemineu se aflau fotografii din toate etapele vieții lor împreună.
Totuși, Larisa nu părea fericită.
În ultimele două săptămâni primise mai multe mesaje de la un număr necunoscut. Expeditorul susținea că știa ce se întâmplase cu fiica ei, Ilinca, dispărută cu doisprezece ani înainte.
Tânăra avea numai șaisprezece ani când plecase de acasă. Familia găsise telefonul și geanta ei într-o gară, dar camerele nu surprinseseră momentul în care urcase într-un tren.
Poliția presupusese că fugise de bunăvoie.
Larisa nu acceptase niciodată această explicație.
Ultimul mesaj primit în dimineața aniversării conținea o fotografie recentă cu Ilinca. Femeia din imagine avea douăzeci și opt de ani și purta brățara primită de la părinți în ziua în care împlinise șaisprezece ani.
Sub fotografie era scris:
„Dacă vrei să-ți revezi fiica, pune conținutul flaconului în paharul lui Adrian.”
Un pachet fusese lăsat în aceeași zi la poarta conacului. Înăuntru se afla un flacon mic, sigilat.
Larisa nu intenționa să-și rănească soțul. Înlocuise conținutul flaconului cu o substanță alimentară inofensivă și ascunsese recipientul original într-un sertar. Voia să respecte aparent instrucțiunile, apoi să trimită dovezile poliției.
Nu știa că cineva intrase între timp în camera ei și schimbase flacoanele din nou.
La ora nouă, Larisa deschise sticla preferată a soțului ei și turnă vinul. Sub privirea atentă a lui Matei, servitorul familiei, scoase discret flaconul din buzunar și adăugă lichidul în pahar.
Apoi îi întinse băutura lui Adrian.
— Bea, dragule, e vinul tău preferat.
Adrian luă paharul fără să observe tremurul mâinii ei.
— Mulțumesc, iubito.
Înainte ca paharul să-i atingă buzele, Matei traversă salonul și îl lovi cu dosul palmei. Recipientul căzu pe covor, iar vinul se împrăștie fără ca sticla să se spargă.
— Nu bea!
Adrian se ridică brusc.
Matei arătă spre Larisa.
— Doamna v-a pus ceva în el.
Larisa rămase nemișcată. Privirea ei coborî spre vinul împrăștiat, apoi spre buzunarul în care păstrase flaconul.
Adrian i-l luă și îl așeză pe masă.
— Ce este înăuntru?
Larisa încercă să-i explice situația, dar el nu o crezu. Matei susținea că o văzuse turnând lichidul în pahar și că înregistrările camerei din bucătărie puteau confirma totul.
Adrian chemă imediat paza proprietății și ceru ca nimeni să nu părăsească vila. O probă din vin fu trimisă pentru analiză.
Rezultatul preliminar indică prezența unei substanțe toxice.
Cantitatea din pahar îi putea provoca lui Adrian o urgență medicală gravă.
Larisa îi arătă mesajele și fotografia Ilincăi. Îi explică faptul că înlocuise conținutul flaconului și că era convinsă că pusese în vin ceva inofensiv.
Adrian privi fotografia fiicei lor, dar reacția lui fu neașteptată.
Nu părea surprins că Ilinca era în viață.
— Ai mai văzut această imagine? îl întrebă Larisa.
— Nu.
Răspunsese prea repede.
Matei observă aceeași ezitare. Lucrase pentru familie de numai șase luni, dar știa că dispariția Ilincăi era un subiect despre care Adrian refuza să vorbească.
În acea seară, servitorul găsise sub ușa camerei sale un bilet:
„La ora nouă, nu-l lăsa pe Adrian să bea.”
Nu știa cine îl trimisese. Intervenise deoarece o văzuse pe Larisa folosind flaconul și înțelesese că avertismentul era real.
Adrian îi ceru să-i arate biletul.
Scrisul semăna cu cel de pe mesajele primite de Larisa.
În colțul hârtiei se afla desenat un simbol: două triunghiuri unite la bază.
Când îl văzu, Adrian deveni palid.
— Ce înseamnă? întrebă Matei.
— Nimic.
Larisa își aminti că simbolul apărea pe un inel păstrat de Adrian într-un seif. Soțul ei susținuse că era emblema veche a familiei, dar nu-i permisese niciodată să atingă bijuteria.
Cei trei merseră în birou. Seiful era deschis, iar inelul dispăruse.
În locul lui se afla o fotografie veche cu doi tineri identici.
Larisa îl recunoscu imediat pe Adrian.
Bărbatul aflat lângă el avea același chip.
— Cine este?
Adrian recunoscu după câteva minute că avusese un frate geamăn, Valentin. Familia ascunsese existența acestuia după ce fusese condamnat pentru o fraudă comisă în tinerețe.
Valentin dispăruse cu optsprezece ani înainte. O mașină înregistrată pe numele lui fusese găsită arsă, iar poliția presupusese că murise.
Trupul nu fusese identificat cu certitudine.
— De ce nu mi-ai spus niciodată despre el?
— Pentru că nu mai făcea parte din familie.
Matei luă fotografia și observă inelul de pe mâna lui Valentin. Purta simbolul desenat pe bilet.
În urmă cu două zile, un bărbat cu aceeași bijuterie îl oprise pe Matei în fața conacului și îl întrebase dacă mai lucra pentru familia Munteanu.
Matei nu-i văzuse bine chipul, deoarece omul purta o pălărie și ținea capul coborât.
Acum înțelegea cine putea fi.
— Valentin m-a avertizat să nu te las să bei.
Adrian susținu că era imposibil. Fratele său murise înainte ca el să se căsătorească cu Larisa.
— Ai spus că a dispărut acum optsprezece ani, îl contrazise ea. Noi suntem căsătoriți de douăzeci.
Adrian tăcu.
Valentin o cunoscuse pe Larisa. Mai mult, fusese prezent în primii doi ani ai căsniciei lor.
Într-un sertar ascuns, Larisa găsi mai multe scrisori. Fuseseră trimise de Valentin către Adrian după presupusa lui moarte.
Ultima era datată cu numai o lună înainte de dispariția Ilincăi.
„Fata a început să observe diferențele. Știe că unul dintre noi nu este cine pretinde.”
Larisa reciti propoziția.
— Ce diferențe observase Ilinca?
Adrian încercă să ia scrisoarea, dar Matei se așeză între el și birou.
Larisa își aminti că, în lunile dinaintea dispariției, fiica ei îi pusese mai multe întrebări ciudate. Voia să știe de ce tatăl ei nu mai avea cicatricea de pe umăr și de ce începuse să scrie cu mâna stângă.
Larisa presupusese că adolescenta căuta motive să se certe cu părinții.
Acum, aceste detalii aveau o altă semnificație.
— Tu ești Adrian? întrebă ea.
Bărbatul ridică mâna stângă. Purta verigheta primită la nuntă, dar un geamăn identic ar fi putut să o poarte la fel de ușor.
— Bineînțeles că sunt.
Matei verifică înregistrările camerelor de supraveghere. Filmarea din bucătărie o arăta pe Larisa punând substanța în pahar.
Un alt cadru surprindea însă o siluetă intrând în dormitorul ei cu o oră înainte. Bărbatul avea constituția și mersul lui Adrian.
La ora respectivă, Adrian susținea că se afla în birou.
Pe camera din birou apărea și acolo.
Două persoane identice fuseseră înregistrate simultan în încăperi diferite.
Valentin era în casă.
El schimbase flacoanele și se asigurase că Matei primea avertismentul. Părea că voia ca tentativa de otrăvire să fie descoperită înainte ca Adrian să bea.
— Atunci nu încerca să-l omoare, înțelese Larisa. Încerca să mă facă să par vinovată.
Adrian îi ceru să nu tragă concluzii. Poate că imaginile fuseseră modificate.
Matei găsi însă o cameră de supraveghere pe care nimeni nu știa că o instalase Ilinca înainte să dispară. Dispozitivul filma intrarea secretă din pivniță.
Înregistrarea arăta că Adrian se întâlnise acolo cu Valentin în urmă cu doisprezece ani.
Ilinca îi urmărise.
Cei doi frați discutau despre schimbarea identităților. Unul urma să părăsească țara, iar celălalt trebuia să rămână lângă Larisa și să preia controlul companiei.
Înainte ca filmarea să dezvăluie care dintre ei rămăsese în conac, imaginea se întrerupea.
— Ilinca a descoperit planul vostru, spuse Larisa. De aceea a dispărut.
Adrian insistă că Valentin o luase pe fată și îl șantajase ani întregi. Plătise sume importante pentru a o proteja, dar nu știa unde era ținută.
Matei observă un detaliu în extrasele plăților.
Banii nu fuseseră trimiși către Valentin.
Beneficiarul era o fundație deschisă pe numele lui Matei.
Servitorul nu auzise niciodată despre ea.
În dosarul fundației se afla certificatul său de naștere. Numele mamei fusese șters, dar la rubrica tată apărea „Valentin Munteanu”.
— Eu sunt fiul fratelui dumneavoastră?
Adrian privi spre el, dar nu răspunse.
Matei fusese crescut într-un centru de plasament și nu-și cunoscuse părinții. Oferta de muncă de la conac venise fără să fi depus vreodată un CV.
Cineva îl adusese intenționat în casa familiei.
Telefonul lui începu să sune. Era același număr care trimisese avertismentul.
Matei activă difuzorul.
O voce de femeie se auzi:
— Ai oprit paharul?
Larisa recunoscu imediat vocea fiicei sale.
— Ilinca?!
Femeia de la telefon începu să plângă.
— Mamă, nu am mult timp. Bărbatul de lângă tine nu este cel cu care te-ai căsătorit.
Larisa îl privi pe Adrian.
— Este Valentin?
— Nu, răspunse Ilinca. Valentin este cel care l-a trimis pe Matei să vă salveze. Bărbatul din conac este al treilea frate.
Toți trei rămaseră nemișcați.
În fotografia veche apăreau numai doi băieți.
Ilinca le ceru să verifice spatele imaginii. Sub un strat subțire de hârtie era ascunsă o altă fotografie, realizată în aceeași zi.
De data aceasta, lângă Adrian și Valentin se afla un al treilea copil identic.
Pe spatele ei era scris:
„Dacă unul dintre noi moare, ceilalți doi îi vor continua viața.”
Apelul se întrerupse.
Bărbatul pe care Larisa îl numise soț își scoase încet verigheta.
— Acum înțelegi de ce nu trebuia să beau din acel pahar.
