Andreea are treizeci și opt de ani și lucrează într-un depozit de piese auto dintr-un oraș din județul Bacău.
Timp de paisprezece ani a ținut într-un dosar de plastic, în sertarul de sus al unui șifonier, o hârtie A4 care spunea că fiul ei a murit la câteva ore după naștere.
Se uita la ea de câteva ori pe an. De ziua în care s-ar fi născut. De Crăciun. Uneori fără niciun motiv.
Hârtia nu a fost niciodată emisă de vreo instituție a statului român.
Nașterea din 2011
Andreea avea nouăsprezece ani. Era însărcinată, nemăritată, iar tatăl copilului plecase la muncă în Spania în luna a patra și nu mai răspunsese la telefon.
Locuia cu mama ei și cu sora ei mai mare, Mihaela, care avea atunci treizeci și unu de ani, era căsătorită și lucra la o casă de asigurări din oraș.
Nașterea a fost grea. Andreea a intrat în travaliu cu trei săptămâni mai devreme, la o maternitate de provincie. A pierdut sânge, a fost transferată de urgență la un spital județean și a rămas inconștientă aproximativ treizeci de ore.
Când s-a trezit, în salon era sora ei.
I-a spus că băiatul nu a rezistat.
Hârtia
Trei zile mai târziu, tot Mihaela a fost cea care i-a adus hârtia.
Era o pagină A4, tehnoredactată, cu antet, cu numere, cu două ștampile și cu o semnătură indescifrabilă. Scria că decesul a survenit la câteva ore după naștere.
Andreea spune că a citit-o o singură dată și că, după aceea, nu a mai putut să o citească niciodată până la capăt.
Nu a cerut nimic altceva. Nu a întrebat unde e copilul. Nu a întrebat de mormânt.
Mihaela i-a explicat că, la nou-născuții care mor imediat, spitalul se ocupă de tot și că nu e nimic de făcut. Că e mai bine să nu se mai gândească.
Andreea avea nouăsprezece ani, era slăbită, plângea zile în șir și, spune ea acum, ar fi crezut orice i-ar fi spus cineva în perioada aceea.
Ce nu a existat niciodată
Nu a existat o slujbă.
Nu a existat un mormânt. Nici măcar unul simbolic.
Nu a existat un act la starea civilă din localitatea de naștere. Nu a existat o mențiune în registrul de nașteri. Nu a existat nicio hârtie de la primărie.
Andreea nu a verificat niciunul dintre lucrurile astea, în paisprezece ani.
Explicația ei e simplă și, spune, greu de apărat în fața cuiva din afară: nu a verificat pentru că nu i-a trecut prin cap că cineva din familia ei ar fi capabil de așa ceva.
Bunica
Mama Andreei, Elena, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, a bănuit din primul an.
Spune că nu a fost un lucru anume. A fost o acumulare de amănunte care nu se legau: faptul că Mihaela s-a ocupat singură de absolut tot, faptul că nu a existat niciodată vreo hârtie de la spital în afară de aceea, faptul că, atunci când a întrebat o dată la ce spital s-a întâmplat, a primit două răspunsuri diferite la un an distanță.
A mers, în 2013, la maternitatea unde născuse Andreea. I s-a spus că, pentru date medicale, are nevoie de acordul pacientei.
Nu i-a cerut Andreei acordul. Spune că nu a vrut să îi redeschidă rana pe baza unei bănuieli.
În 2019, o vecină i-a povestit despre testele ADN pe care le fac oamenii pentru a-și găsi rude plecate. Elena a mers într-un oraș mai mare, a plătit un test, și-a trimis proba și și-a făcut cont într-o bază de date internațională.
A așteptat șase ani.
Cum a apărut potrivirea
În primăvara acestui an, o familie dintr-un județ din vestul țării a solicitat, la recomandarea unui medic, un test genetic pentru fiul lor adoptiv, în legătură cu o afecțiune ereditară suspectată.
Băiatul are paisprezece ani. A fost adoptat în 2013, la vârsta de doi ani, printr-o procedură legală, dintr-un centru de plasament.
Familia adoptivă știa că băiatul provine dintr-un caz de abandon înregistrat în 2011.
Testul a fost încărcat în aceeași bază de date internațională.
Potrivirea cu Elena a apărut în aproximativ trei săptămâni, la un grad de rudenie compatibil cu relația bunică–nepot.
Ce a găsit avocatul
Familia adoptivă a contactat un avocat, care a luat legătura cu Elena, iar apoi, prin ea, cu Andreea.
Prima cerere a avocatului a fost să vadă hârtia.
I-a trebuit, spune el, mai puțin de două zile ca să stabilească trei lucruri.
În primul rând, formatul nu corespundea niciunui certificat de deces emis vreodată în România. Certificatele de deces se eliberează de serviciul de stare civilă, pe formular tipizat, cu serie și număr, nu de spitale.
În al doilea rând, numărul de înregistrare trecut pe hârtie nu exista în niciun registru. Nu era greșit — nu exista.
În al treilea rând, în registrul de nașteri al localității figura un act care nu conținea nicio mențiune de deces.
Copilul a fost înregistrat la naștere. Există. Nu a fost niciodată declarat mort nicăieri, în afară de acea hârtie ținută într-un sertar.
Ce s-a întâmplat, de fapt, în 2011
Reconstituirea făcută ulterior, pe baza dosarului de la protecția copilului, arată următoarele.
În perioada în care Andreea era inconștientă și apoi internată, copilul a rămas în spital. Legea prevede o procedură clară pentru situația în care mama nu poate prelua nou-născutul: se sesizează direcția de asistență socială.
Sesizarea a fost făcută. În dosar figurează, ca persoană de contact a familiei, sora mamei.
În lunile care au urmat, nu s-a prezentat nimeni din familie să preia copilul. Termenele legale au curs. În 2012 s-a deschis procedura de adopție. În 2013, adopția a fost finalizată.
Toate documentele din dosar sunt corecte. Toate semnăturile aparțin unor persoane reale. Procedura a fost respectată la fiecare pas.
Nimeni nu a venit după copil pentru că mama lui credea că e mort.
De ce
Aceasta e partea la care Andreea spune că nu are, și probabil nu va avea niciodată, un răspuns complet.
Mihaela a susținut, în cele două discuții purtate până acum, că a făcut ce a crezut că e mai bine. Că sora ei avea nouăsprezece ani, era singură, fără studii, fără loc de muncă, fără tatăl copilului, și că ar fi rămas blocată acolo toată viața.
A spus că a crezut că, într-un an sau doi, Andreea își va reface viața și că, la un moment dat, îi va spune.
Nu i-a spus niciodată.
Avocatul Andreei a explicat că faptele descrise pot întruni elementele mai multor infracțiuni, dar că majoritatea sunt prescrise după paisprezece ani. Rămâne relevantă, în opinia lui, doar partea care privește uzul de fals, în măsura în care hârtia a fost prezentată recent.
Andreea nu a decis încă dacă depune plângere.
Ziua din cabinetul de avocatură
Întâlnirea din care provine scena care a circulat a avut loc în luna aceasta.
Erau prezente Andreea, mama ei și Mihaela, chemată de avocat pentru clarificări. Andreea adusese hârtia.
Discuția a durat aproximativ patruzeci de minute și a fost, spune avocatul, mult mai calmă decât s-ar crede.
Momentul în care lucrurile s-au rupt a venit spre final, când Mihaela i-a spus surorii ei că, oricum, băiatul are o familie a lui și că nu are rost să intre în viața lui.
Avocatul a deschis atunci dosarul și i-a comunicat Andreei ceea ce ea nu știa: că nu ea îl caută pe băiat.
Că băiatul, prin părinții lui adoptivi, ceruse deja contactul.
Unde s-a ajuns
Băiatul are paisprezece ani, locuiește cu familia lui adoptivă și știe, din 2020, că e adoptat.
Nu știe încă toată povestea. Părinții lui adoptivi au cerut ca informația să îi fie dată treptat, cu asistență psihologică, iar Andreea a fost de acord fără nicio ezitare.
Prima întâlnire a avut loc în luna trecută, într-un cabinet, timp de aproximativ o oră, în prezența unui psiholog.
Andreea nu vrea să spună nimic despre ea. Spune doar că a durat o oră și că el a întrebat-o dacă îi place fotbalul.
Ce s-a întâmplat cu sora
Mihaela nu a mai vorbit cu nimeni din familie de la întâlnirea de la avocat.
Elena, mama lor, spune că e singura parte pe care nu o poate așeza nicăieri: că a crescut două fete în aceeași casă, cu aceleași reguli, și că una dintre ele a putut face asta celeilalte.
Nu a decis, spune ea, dacă o va mai primi vreodată în casă.
Întrebarea care a rămas
Ce nu îi dă pace Andreei nu e adopția, nici cei paisprezece ani, nici măcar hârtia falsă.
E sertarul.
Timp de paisprezece ani a ținut acea hârtie în sertarul de sus al șifonierului și a scos-o de zeci de ori. A citit-o pe jumătate, a pus-o la loc, a plâns.
În tot intervalul ăsta nu a dus-o niciodată la nimeni. Nu a arătat-o unui medic, unui funcționar, unui avocat, unui prieten.
Nu pentru că nu ar fi putut. Ci pentru că, spune ea, nu i-a trecut prin minte nici măcar o dată că ar fi ceva de verificat.
Se întoarce mereu la sertarul acela și nu poate să înțeleagă un singur lucru:
Câți oameni au acasă, chiar acum, o hârtie pe care nu au verificat-o niciodată?
Numele au fost schimbate. Detaliile procedurale au fost relatate cu acordul persoanelor implicate.
