Ioana are treizeci și opt de ani, e din județul Vâlcea și, până în toamna aceasta, locuia într-o casă din satul soțului ei, împreună cu soacra ei, Elisabeta.
S-a măritat în urmă cu unsprezece ani. S-au mutat la părinții lui pentru că, spune ea, așa au făcut toți din familia aceea — băieții rămâneau la casa părintească, iar fetele plecau.
În 2017, la un an după ce socrul plecase să lucreze în Germania, Elisabeta a suferit un accident vascular. A rămas parțial paralizată pe partea stângă și cu vorbirea afectată.
De atunci și până la moartea ei, în toamna aceasta, Ioana a fost cea care s-a ocupat de ea.
Cei opt ani
Ioana lucra în ture la o fabrică de confecții din orașul apropiat, la douăzeci și doi de kilometri.
Programul ei arăta, spune ea, cam așa: se trezea la cinci, o schimba și o spăla pe soacră, îi pregătea mâncarea pentru prânz, pleca la șase și zece cu microbuzul, se întorcea la patru și jumătate, o schimba din nou, gătea, făcea curat, o culca pe la zece seara.
De două-trei ori pe săptămână se trezea și noaptea.
Nu a existat niciodată o îngrijitoare plătită. Nu a existat niciodată o discuție despre bani sau despre o compensație. Ioana spune că nici nu i-a trecut prin cap să ceară ceva, pentru că era mama soțului ei și pentru că nu avea cine altcineva să o facă.
Soțul ei, Marian, muncea și el, dar în construcții, deseori plecat câte două-trei săptămâni pe alte șantiere.
Ceilalți copii
Elisabeta a avut trei copii. Pe Marian, o fată — Camelia, cea care apare în poveste ca cumnată — și încă un băiat, plecat de mulți ani în Italia.
Camelia locuiește la aproximativ șaptezeci de kilometri, în alt oraș.
În cei opt ani, potrivit Ioanei, a venit de patru ori. La două zile de naștere, o dată de Paște și o dată la o internare.
Fratele din Italia a venit o singură dată, în 2022.
Ioana spune că nu le-a reproșat niciodată nimic și că nu a cerut niciodată ajutor, pentru că îi era, sincer, mai simplu să facă singură decât să ceară.
Ce nu s-a făcut niciodată
Casa era, din punct de vedere juridic, pe numele soților — Elisabeta și soțul ei, Gheorghe, cel plecat în Germania.
În 2021, Elisabeta i-a spus Ioanei, de față cu o vecină, că vrea ca partea ei din casă să rămână celor care au avut grijă de ea.
Nu s-a făcut nimic în sensul ăsta. Nu s-a mers la notar, nu s-a scris niciun testament, nu s-a discutat cu ceilalți copii.
Ioana spune că a adus subiectul de două ori. Prima dată în 2022, când Elisabeta a răspuns că mai e timp. A doua oară în 2024, când nu a mai răspuns nimic.
Avocatul consultat ulterior i-a explicat că o declarație verbală, chiar în fața martorilor, nu produce niciun efect juridic în materie de succesiune.
Înmormântarea
Elisabeta a murit la începutul lui octombrie.
Gheorghe, socrul, a venit din Germania pentru înmormântare. A stat trei zile și a plecat înapoi, pentru că avea contractul în derulare și pentru că, spune Ioana, nu s-a discutat nimic problematic cât a fost el acolo.
Camelia a rămas în sat după înmormântare.
Ziua a treia
Ioana era la serviciu. A avut tură până la patru.
Când a ajuns acasă, în jurul orei cinci, poarta era deschisă. Pe aleea de beton erau patru saci negri de gunoi și mai multe haine împrăștiate, împreună cu două cutii cu lucruri de-ale ei.
Soacra — greșeala e a Ioanei când povestește, spune ea, pentru că se referă din obișnuință la Camelia ca la „soacră”, deși vorbește despre cumnată — nu era acolo. Erau Camelia și mătușa ei, sora Elisabetei, cea care venise să ajute la pomană.
Sora Elisabetei a fost cea care a vorbit prima.
— Ți-am pus lucrurile în curte.
Ioana spune că nu a înțeles în prima secundă. A întrebat ce se întâmplă și i s-a spus că trebuie să elibereze camera.
— Am îngrijit-o pe mama voastră opt ani!
Camelia a scos din mașină un dosar cu acte.
— Casa e a noastră acum.
În momentul acela, la poartă a apărut Gheorghe. Se întorsese din Germania cu o zi mai devreme decât anunțase, pentru că se hotărâse să rămână mai mult după înmormântare.
Se oprise în poartă cu bagajul într-o mână.
— Femeie, ce ai făcut?
Ce era în dosar
Actele pe care le adusese Camelia erau reale.
După decesul Elisabetei, cota ei din casă intrase în masa succesorală și se împărțea, conform legii, între soțul supraviețuitor și cei trei copii. Camelia deschisese deja procedura succesorală la un notar din orașul ei, la două zile după înmormântare.
Ioana nu figura nicăieri. Nu era moștenitoare, nu avea niciun drept de proprietate, nu avea nici măcar drept de folosință garantat.
Din punct de vedere strict juridic, Camelia avea dreptate.
Ce a făcut socrul
Gheorghe are șaptezeci de ani și, spune Ioana, e un om care nu vorbește mult.
A intrat în curte, a pus bagajul jos și a stat aproximativ un minut fără să spună nimic. Apoi le-a cerut Cameliei și surorii soției lui să plece din curte.
Camelia a refuzat inițial. Gheorghe i-a spus că, până la finalizarea succesiunii, el e coproprietar și că poate cere oricui să iasă de pe proprietatea lui.
Au plecat după aproximativ douăzeci de minute.
Gheorghe a strâns el însuși sacii de pe alee și i-a dus înapoi în casă.
Ce s-a hotărât
Gheorghe a rămas în țară. A reziliat contractul din Germania în noiembrie.
La notar, în cadrul procedurii succesorale, a formulat o cerere prin care a solicitat ca partea care i se cuvine din cota soției să fie transferată, prin donație, nurorii sale.
Ceilalți doi copii au contestat. Fratele din Italia și-a retras ulterior contestația.
Camelia a menținut-o. Procesul e în curs.
Ce spune Camelia
Poziția Cameliei, transmisă prin avocat, e că nu a existat niciun abuz. Că nora nu a fost dată afară, ci i s-a cerut să elibereze o cameră dintr-o casă care nu îi aparține. Că sacii au fost o formă de a-i strânge lucrurile, nu o umilință.
Susține, de asemenea, că îngrijirea mamei ei a fost o obligație morală normală într-o familie și că nu poate genera drepturi de proprietate.
Avocatul Ioanei a formulat, în paralel, o acțiune separată pentru prestații efectuate în favoarea defunctei, pe o perioadă de opt ani.
Nu există contract, nu există chitanțe, nu există evidențe.
Există, în schimb, unsprezece martori din sat.
Unde e Ioana acum
Ioana locuiește în continuare în casă, împreună cu socrul ei și cu soțul ei.
Spune că relația cu Gheorghe s-a schimbat complet în luna aceea. Că, în unsprezece ani, nu vorbiseră niciodată despre nimic important, iar acum vorbesc în fiecare seară.
Camelia nu a mai venit în sat de atunci.
Întrebarea care a rămas
Ce nu îi dă pace Ioanei nu e ziua aceea, nici procesul, nici sacii de pe alee.
E anul 2021.
În 2021, Elisabeta i-a spus, de față cu o vecină, că vrea ca partea ei să rămână celor care au avut grijă de ea. Ioana a auzit propoziția aceea și nu a făcut nimic cu ea.
Nu a insistat. Nu a dus-o la notar. Nu a cerut nimic în scris.
Spune că i s-a părut că ar fi fost urât să insiste, ca și cum ar fi așteptat ceva.
Se întoarce mereu la anul acela și nu poate să înțeleagă un singur lucru:
De ce ne e mai rușine să cerem ce ni se cuvine decât să ne fie luat?
Numele au fost schimbate. Detaliile procesului au fost relatate cu acordul persoanelor implicate.
