Elena Dumitrescu recunoscu ceasul în clipa în care soțul ei își ridică mâna pentru a turna vinul. Era o piesă elvețiană veche, cu o curea din piele neagră și o zgârietură fină pe marginea cadranului.
Tatăl ei, Constantin Dumitrescu, îl purtase aproape treizeci de ani.
Îl avusese la mână inclusiv în seara în care fusese ucis.
După moartea lui, anchetatorii constataseră că ceasul dispăruse. Bijuteria nu fusese găsită în vilă, asupra suspecților sau printre obiectele recuperate din mașina victimei.
Timp de opt ani, familia presupusese că fusese luat de criminal.
Acum se afla la mâna lui Adrian, soțul Elenei.
— De unde ai ceasul ăsta de lux?
Adrian își coborî repede mâneca peste cadran.
— L-am cumpărat ieri la reducere.
Victor, fratele mai mare al Elenei, se ridică de la masă. Se apropie de Adrian și îi prinse mâna pentru a vedea mai bine gravura.
— Minți!
Întoarse ceasul și descoperi inițialele tatălui lor pe capacul din spate.
— Ceasul ăsta era la mâna tatălui nostru când a fost ucis.
Adrian își retrase mâna și susținu că nu știa nimic despre proveniența obiectului. Îl cumpărase de pe un site de licitații, de la un vânzător care pretindea că lichida o colecție privată.
Elena îi ceru să-i arate anunțul și dovada plății.
Pagina nu mai exista.
Adrian avea numai o captură de ecran, dar fotografia din presupusul anunț nu prezenta zgârietura de pe cadran. Nici inițialele nu erau vizibile.
Victor cunoștea fiecare detaliu al ceasului. Tatăl lor îl primise la împlinirea vârstei de treizeci de ani, iar pe spate erau gravate literele „C.D.” și data căsătoriei părinților.
Sub curea exista o urmă provocată de un incendiu petrecut în vechea fabrică a familiei.
Toate aceste elemente se aflau pe ceasul purtat de Adrian.
— Cine ți l-a dat cu adevărat? întrebă Elena.
Adrian continuă să susțină că îl cumpărase. Victor îi ceru să spună numele vânzătorului.
În captura de ecran apărea „M. Dumitrescu”.
Era inițiala fratelui geamăn al tatălui lor, Mircea. Bărbatul murise însă cu aproape douăzeci de ani înainte, într-un accident petrecut în străinătate.
Elena nu-l cunoscuse niciodată. În familie se vorbea rar despre existența lui, deoarece cei doi frați se certaseră pentru conducerea companiei.
Constantin îl acuzase pe Mircea că falsificase mai multe documente și îi interzisese să se întoarcă în România.
— Cineva a folosit numele unchiului nostru, spuse Victor. Sau Mircea nu a murit niciodată.
Adrian refuză să le dea ceasul. Elena observă că nu era preocupat de valoarea lui, ci de posibilitatea ca Victor să deschidă capacul din spate.
Tatăl lor ascunsese cândva o cheie minusculă în interiorul mecanismului. Numai membrii familiei știau despre compartiment.
Victor luă din bibliotecă un instrument special păstrat în cutia veche a ceasului. Adrian se așeză imediat în fața sertarului.
— Nu-l deschideți.
— De ce?
Adrian recunoscu în cele din urmă că nu cumpărase ceasul.
Îl găsise în dimineața precedentă pe biroul său, într-un pachet fără expeditor. În cutie fusese și o fotografie cu Elena, realizată în noaptea în care tatăl ei murise.
În imagine, ea intra în clădirea în care fusese găsit Constantin.
Elena declarase poliției că se afla acasă în acea noapte. Adrian îi confirmase alibiul, deși la vremea aceea cei doi nu erau încă împreună.
— De ce ai mințit pentru mine? întrebă ea.
— Pentru că tatăl tău mi-a cerut.
În încăpere se făcu liniște.
Adrian îl cunoscuse pe Constantin înainte să o întâlnească oficial pe Elena. Lucrase pentru una dintre firmele lui sub o altă identitate și îl ajutase să verifice mai multe transferuri suspecte.
În seara morții sale, Constantin îl sunase și îi ceruse să declare că Elena fusese acasă.
— De ce avea nevoie de un alibi dacă nu eram acolo?
— Pentru că cineva îți folosise mașina și hainele.
Camerele de supraveghere surprinseseră o femeie care semăna cu Elena intrând în clădire. Constantin știa însă că fiica lui nu era persoana din imagine.
Femeia era verișoara lor, Diana, fiica lui Mircea. Cele două semănau atât de bine încât puteau fi confundate de la distanță.
Familia susținuse că Diana murise în copilărie, în același accident cu tatăl ei.
Adrian descoperise că amândoi supraviețuiseră.
— Mircea și Diana s-au întors în noaptea crimei? întrebă Victor.
— Tatăl vostru urma să-i întâlnească.
Constantin descoperise că certificatul de deces al fratelui său fusese falsificat. Mircea trăise ani întregi sub o identitate nouă și urmărea să recupereze partea sa din companie.
Întâlnirea trebuia să rămână secretă. Adrian fusese însărcinat să supravegheze intrarea și să păstreze o copie a înregistrărilor.
Când ajunsese, Constantin era mort, iar ceasul dispăruse.
Diana și Mircea nu mai erau acolo.
— De ce nu ai spus poliției?
— Pentru că Victor a ajuns înaintea mea.
Elena se întoarse către fratele ei.
Victor negă imediat. În noaptea crimei se afla în alt oraș, la o conferință. Zeci de persoane îi confirmaseră prezența.
Adrian scoase telefonul și prezentă o fotografie. Un bărbat care semăna cu Victor ieșea din clădire la câteva minute după ora estimată a morții.
— Nu sunt eu.
Bărbatul din fotografie purta inelul familiei și avea aceeași cicatrice pe mâna dreaptă.
Victor continuă să nege.
Elena își aminti că fratele ei plecase mai devreme de la conferință. Imaginile prezentate drept alibi proveneau de la începutul evenimentului, nu din momentul crimei.
— Tu ai luat ceasul? îl întrebă ea.
— Dacă l-aș fi luat, nu l-aș fi lăsat să ajungă la Adrian.
Victor deschise capacul ceasului.
În compartiment nu se afla cheia pe care și-o amintea, ci un card de memorie și o fotografie foarte mică.
Imaginea îl arăta pe Constantin într-o gară. Ziarul ținut în mână avea o dată de numai două luni în urmă.
Tatăl lor părea viu.
Pe cardul de memorie exista un fișier video. Constantin privea direct spre cameră.
„Dacă Elena și Victor văd această înregistrare, înseamnă că Adrian a primit ceasul. Nu am murit în noaptea aceea. Bărbatul înmormântat sub numele meu a fost Mircea.”
Elena se așeză.
Trupul fusese identificat printr-un test genetic. În cazul fraților gemeni identici, rezultatul putea confirma apartenența la familie, dar nu stabilea întotdeauna fără alte elemente care dintre ei era victima.
Constantin își folosise fratele mort pentru a dispărea.
În înregistrare explica faptul că Mircea fusese ucis după ce descoperise cine falsificase actele companiei. Constantin înțelesese că aceeași persoană urma să-l vizeze și pe el.
Din acest motiv, lăsase familia să creadă că murise.
— Cine l-a ucis pe Mircea? întrebă Victor către ecran.
Înregistrarea continua:
„Cel care poartă ceasul știe răspunsul. Dar nu este neapărat persoana care îl are acum la mână.”
Adrian păli.
Pachetul fusese trimis pentru a obliga familia să redeschidă ancheta. Ceasul păstra urmele celui care îl scosese de la mâna victimei în noaptea crimei.
Analiza efectuată în urmă cu opt ani identificase o amprentă parțială care nu corespundea niciunuia dintre suspecți.
Victor găsi raportul vechi și ceru compararea amprentei cu cele ale lui Adrian.
Nu exista nicio potrivire.
Amprenta îi aparținea însă Elenei.
— Nu l-am atins în acea noapte, spuse ea.
Constantin îi dăduse fiicei sale ceasul cu o săptămână înainte să fie ucis, pentru a-l duce la reparat. Elena îl predase unei bijuterii și nu îl mai văzuse după aceea.
Atelierul susținuse că un bărbat din familie venise să-l ridice.
Angajatul îl identificase atunci pe Victor.
— Tata te-a trimis? întrebă Elena.
Victor recunoscu că luase ceasul, dar susținu că i-l înapoiase lui Constantin. Nu spusese nimic deoarece tatăl îi ceruse să păstreze secretul.
La atelier fusese însă înregistrată și o a doua persoană. Un bărbat care semăna cu Adrian îl urmărise pe Victor.
Adrian spuse că la acea vreme nici măcar nu locuia în România.
Pașaportul său confirma acest lucru.
În cutia pachetului se mai afla un bilet:
„Adrian nu este numele lui adevărat.”
Elena îi ceru soțului să explice.
Bărbatul recunoscu faptul că se născuse sub numele Alexandru Mircea Dumitrescu. Era fiul lui Mircea și fratele mai mare al Dianei.
Asta însemna că era vărul Elenei.
Adrian susținea că nu știuse legătura de sânge atunci când o cunoscuse. Constantin îi oferise o identitate nouă și îl convinsese să lucreze pentru familie fără să dezvăluie cine era.
— Tata știa cine ești și te-a lăsat să te căsătorești cu mine?
— Mi-a spus că Mircea nu era tatăl meu biologic.
În pachet se afla și rezultatul unui test ADN. Documentul demonstra că Adrian nu era fiul lui Mircea.
Numele adevăratului tată fusese acoperit.
Telefonul Elenei începu să sune.
Pe ecran apărea numărul lui Constantin.
Ea răspunse și activă difuzorul.
— Tată?
Vocea bărbatului era mai slabă, dar imposibil de confundat.
— Nu-l lăsa pe Victor să ia ceasul.
Victor se opri.
— De ce?
— Pentru că în interior se află dovada că bărbatul de lângă tine nu este fratele tău.
Elena privi spre Victor.
— Atunci cine este?
Constantin păstră tăcerea câteva secunde.
— Victor a murit în noaptea în care a fost ucis Mircea. Omul care i-a preluat identitatea este cel care a ridicat ceasul din atelier.
Bărbatul aflat lângă Elena zâmbi pentru prima dată.
— Dacă eu nu sunt Victor, întreabă-l pe tata de ce vocea lui se aude din telefonul meu.
Apelul se întrerupse.
Sunetul nu venise din telefonul Elenei.
Venea din buzunarul interior al lui Victor.
