În dimineața în care Petru Marin a oprit în fața atelierului „Lupul de Fier”, nimeni nu i-a acordat prea multă atenție.
Bătrânul avea 72 de ani, părul alb pieptănat pe spate și o barbă scurtă, atent îngrijită. Purta o jachetă de lucru verde-închis, pantaloni groși și bocanci uzați. Mâinile sale păreau slăbite de vârstă, însă erau acoperite de urmele vechi ale unui om care reparase motoare o viață întreagă.
Motocicleta pe care venise era și mai bătrână decât unii dintre bărbații aflați în atelier.
Rezervorul crem era zgâriat, șaua din piele fusese cusută în mai multe locuri, iar cromul dispăruse aproape complet de pe ghidon. Motorul scotea un zgomot neregulat, dar continua să funcționeze cu o precizie surprinzătoare.
Petru a oprit lângă intrare și a rămas câteva secunde privind clădirea.
Deasupra ușilor metalice era montat un simbol uriaș: capul stilizat al unui lup, încadrat de două aripi și trei linii oblice. Același desen, mult mai mic și aproape șters, se afla pe rezervorul motocicletei sale.
Bătrânul și-a trecut degetele peste emblemă.
— Am ajuns, a murmurat el.
În interior se aflau aproape douăzeci de motociclete moderne, toate negre și strălucitoare. Muzica se auzea puternic, iar câțiva membri ai clubului „Lupii de Fier” vorbeau și râdeau în apropierea bancurilor de lucru.
În mijlocul lor stătea Radu Istrate.
La 38 de ani, Radu era un bărbat înalt și masiv, cu părul negru dat pe spate, barbă deasă și o geacă scumpă din piele. Pe spatele acesteia purta aceeași emblemă care se afla deasupra atelierului.
După moartea tatălui său, Radu preluase conducerea atelierului și a clubului. Îi plăcea să le amintească tuturor că familia Istrate construise acel loc de la zero și că nimeni nu avea voie să intre fără permisiunea lui.
Când l-a văzut pe Petru apropiindu-se cu motocicleta veche, Radu a început să râdă.
— Ce avem aici? Un muzeu pe două roți?
Câțiva dintre oamenii săi au râs împreună cu el.
Petru a oprit motorul și a coborât cu grijă.
— Am nevoie de câteva minute în atelier.
Radu a privit motocicleta de sus până jos.
— Pentru ce? Vrei să o îngropăm?
— Vreau să verific seria motorului și emblema de pe rezervor.
Zâmbetul lui Radu a dispărut pentru o clipă.
Privirea i-a coborât spre simbolul aproape șters. S-a apropiat și a încercat să-l acopere cu palma, dar Petru i-a prins ușor încheietura.
— Nu atinge semnul.
Bărbații din jur au încetat să mai râdă.
Radu și-a tras mâna și a făcut un pas înainte.
— Ai venit în atelierul meu și îmi spui mie ce să ating?
— Atelierul acesta nu a fost întotdeauna al familiei tale.
Liniștea care a urmat a durat doar câteva secunde, însă a fost suficientă pentru ca expresia lui Radu să se schimbe.
Bărbatul a apucat ghidonul motocicletei și a împins-o violent. Vehiculul s-a prăbușit pe podeaua de beton, iar oglinda din stânga s-a spart.
Câțiva dintre motocicliști au izbucnit din nou în râs.
Petru nu s-a mișcat.
A privit motocicleta căzută, apoi cioburile împrăștiate pe podea. Nu părea speriat și nici furios. Pe chipul său se vedea doar o tristețe grea, ca și cum în fața lui nu fusese distrus un obiect, ci fusese rănită o amintire.
— Ia-ți rabla și dispari, moșule, a spus Radu.
Bătrânul s-a aplecat, dar nu a ridicat motocicleta. A desprins cu atenție o mică bucată din emblema rezervorului și a scos de sub ea o plăcuță metalică.
Pe suprafața acesteia era gravat un număr:
„LF-001”.
Radu a observat inscripția.
Fața i s-a înăsprit.
— De unde ai luat-o?
Petru și-a scos telefonul. A căutat un singur nume și a inițiat apelul.
Persoana de la celălalt capăt a răspuns aproape imediat.
— Damian, sunt Petru. Deschide dosarul Lupului. Am găsit atelierul furat.
Dintr-odată, Radu a încremenit.
Damian Sava era președintele celei mai mari federații de cluburi de motocicliști din țară. El aprobase, cu douăzeci de ani în urmă, dreptul familiei Istrate de a folosi emblema „Lupului de Fier”.
Însă, cu numai câteva luni înainte, Damian începuse să cerceteze trecutul atelierului. Descoperise că documentele originale de înființare dispăruseră într-un incendiu și că emblema fusese înregistrată abia după acel eveniment.
Orice dovadă a existenței unui proprietar anterior putea duce la pierderea atelierului, a numelui și a întregului club.
Radu știa asta.
— Închide telefonul, i-a cerut el bătrânului.
Petru nu l-a ascultat.
— Numărul de serie este LF-001. Motocicleta și plăcuța sunt intacte. Trimite-i pe oamenii tăi și adu cutia pe care ți-am lăsat-o acum treizeci și patru de ani.
Vocea lui Damian s-a auzit slab din telefon:
— Rămâi acolo. Venim.
Petru a închis apelul.
Nimeni nu mai râdea.
— Cine ești? a întrebat Radu.
Bătrânul și-a întors privirea spre simbolul uriaș de deasupra ușilor.
— Omul care l-a desenat.
Radu a clătinat din cap.
— Tatăl meu a creat simbolul.
— Asta ți-a spus el.
Petru s-a apropiat de peretele din spatele atelierului. Acolo se afla o versiune mai veche a emblemei, tăiată din oțel și montată pe cărămizi. A trecut degetele peste cele trei linii oblice aflate sub capul lupului.
— Știi ce reprezintă aceste trei urme?
— Ghearele lupului.
— Așa v-a spus tatăl tău. În realitate sunt inițialele celor trei oameni care au construit primul motor în această clădire: Petru Marin, Damian Sava și Emil Istrate.
Emil fusese tatăl lui Radu.
Cu treizeci și patru de ani în urmă, cei trei bărbați erau prieteni. Transformaseră un depozit abandonat într-un atelier și construiseră împreună prima motocicletă „Lupul de Fier”.
Petru proiectase motorul și emblema. Damian obținuse piesele, iar Emil se ocupase de bani și de contracte.
Modelul LF-001 trebuia prezentat investitorilor într-o zi de luni.
Duminică noaptea, atelierul luase foc.
Soția lui Petru fusese găsită fără viață în clădire. Fiul lor de numai trei ani dispăruse, iar poliția presupusese că fusese prins în incendiu, deși trupul copilului nu fusese găsit niciodată.
Petru suferise arsuri grave și fusese transportat la un spital din alt județ, sub un nume trecut greșit în documente. Când se întorsese, după mai multe luni, atelierul aparținea deja familiei Istrate.
Emil îi spusese tuturor că Petru fugise cu banii investitorilor și provocase incendiul pentru a distruge dovezile.
— Minți, a spus Radu, însă vocea nu-i mai era la fel de sigură.
Petru a ridicat plăcuța LF-001.
— Tatăl tău a înregistrat primul său motor cu seria LF-002. Te-ai întrebat vreodată de ce nu există numărul unu?
Înainte ca Radu să răspundă, afară s-au auzit mai multe motoare.
Șase motociclete negre au oprit în fața atelierului. Damian Sava a intrat primul, însoțit de o avocată, doi reprezentanți ai federației și un bărbat care transporta o cutie metalică veche.
Damian avea aproape 70 de ani. Când l-a văzut pe Petru, s-a oprit în mijlocul atelierului.
Timp de câteva secunde, niciunul dintre ei nu a spus nimic.
Apoi Damian s-a apropiat și l-a îmbrățișat.
— Te-am căutat ani întregi.
— Nu suficient de bine, a răspuns Petru.
Damian și-a coborât privirea.
— Emil mi-a arătat certificatul tău de deces. Mi-a spus că motocicleta fusese distrusă.
Petru a indicat vehiculul aruncat pe podea.
— După cum vezi, amândoi am supraviețuit.
Avocata a deschis cutia metalică. Înăuntru se aflau fotografii, schițele primului motor, actele de înființare ale atelierului și un negativ fotografic pe care se vedeau cei trei fondatori în fața clădirii.
Petru se afla în mijloc.
În mâini ținea o placă pe care era desenată emblema „Lupului de Fier”.
Pe spatele fotografiei era scrisă data realizării. Fusese făcută cu patru ani înainte ca Emil să înregistreze simbolul pe numele său.
Radu a luat fotografia și a privit-o în tăcere.
— Chiar dacă ai desenat-o, atelierul îi aparține familiei mele.
— Nu încă, a spus avocata. Actul original arată că domnul Marin deținea 51% din companie. Nu există niciun document legal prin care acțiunile sale să-i fi fost transferate tatălui dumneavoastră.
Radu s-a uitat spre oamenii săi. Niciunul nu i-a susținut privirea.
— Atunci de ce ai așteptat treizeci și patru de ani? l-a întrebat pe Petru. De ce ai apărut tocmai acum?
— Pentru că abia acum am aflat că simbolul încă există.
— Este doar o emblemă.
— Nu. Simbolul este o încuietoare.
Petru s-a apropiat de placa mare din oțel fixată pe perete. A apăsat succesiv cele trei linii oblice, apoi a rotit capul lupului spre stânga.
În interiorul zidului s-a auzit un mecanism.
Placa s-a desprins câțiva centimetri, dezvăluind o cavitate îngustă ascunsă în cărămidă.
Radu a făcut instinctiv un pas înapoi.
Înăuntru se afla o casetă audio, învelită într-o bucată de pânză, și o brățară mică din argint. Pe brățară era gravat un nume:
„Andrei Marin”.
Numele fiului dispărut al lui Petru.
Mâna bătrânului a început să tremure pentru prima dată.
— Am căutat brățara aceasta în cenușă, a șoptit el.
Damian a introdus caseta într-un aparat vechi aflat în cutia metalică. Banda a scârțâit, apoi în atelier s-a auzit vocea lui Emil Istrate.
Înregistrarea fusese făcută în noaptea incendiului.
„Petru, dacă asculți asta, înseamnă că nu am mai avut curajul să-ți spun adevărul. Incendiul nu a fost un accident. Ei voiau schițele motorului și actele companiei. Le-am spus că vor fi în atelier, dar nu știam că Maria se afla acolo.”
Petru și-a închis ochii când a auzit numele soției sale.
Vocea de pe casetă a continuat:
„Am reușit să scot copilul înainte ca focul să cuprindă clădirea. Andrei trăiește. Mi s-a spus că, dacă ți-l înapoiez, vor termina ceea ce au început. L-am înregistrat sub alt nume și am promis că îl voi proteja până când pericolul va trece.”
Toți cei din atelier s-au întors spre Radu.
Acesta rămăsese nemișcat.
Petru a privit brățara, apoi chipul bărbatului care îi aruncase motocicleta la pământ.
— Când te-ai născut? l-a întrebat.
— Nu are nicio legătură cu mine.
— Răspunde.
— Data din acte este 14 octombrie.
Petru a strâns brățara în palmă.
Andrei fusese născut pe 14 octombrie.
Radu și-a desfăcut geaca și a scos de la gât un medalion pe care îl purta încă din copilărie. Pe spatele lui se afla o jumătate din același cap de lup desenat de Petru.
— Tatăl meu mi-a spus că mi l-a lăsat mama, a murmurat el.
Petru a scos de sub cămașă un medalion aproape identic.
Cele două jumătăți se potriveau.
Înregistrarea nu se terminase.
Vocea lui Emil s-a auzit din nou, de data aceasta mult mai joasă:
„Dacă Radu află vreodată adevărul, spune-i că numele său a fost Andrei. Dar nu îl lăsa să creadă că eu am ordonat incendiul. Omul care a făcut-o se află încă lângă el. Iar simbolul Lupului de Fier este semnul prin care oamenii lui se recunosc.”
Caseta s-a oprit.
Radu și-a privit geaca. Aceeași emblemă era cusută pe spatele tuturor membrilor clubului.
— Cine sunt „oamenii lui”? a întrebat Damian.
Înainte ca Petru să răspundă, ușile atelierului s-au închis automat.
Luminile s-au stins.
În beznă, unul dintre motocicliști a scos un telefon și a trimis un singur mesaj:
„Bătrânul a deschis simbolul. Băiatul știe cine este.”
Câteva secunde mai târziu, pe ecran a apărut răspunsul:
„Atunci niciunul dintre ei nu trebuie să iasă din atelier.”
Petru a auzit clicul metalic al încuietorii și a înțeles că omul despre care vorbea Emil nu era doar în viață.
Se afla chiar printre ei.
