Cristina are douăzeci și nouă de ani, e farmacistă într-un oraș din nordul Munteniei și urma să se mărite într-o zi de vineri, la ora unsprezece dimineața, la starea civilă.
Îl cunoscuse pe Adrian în urmă cu trei ani, printr-o aplicație. El îi spusese, din prima lună, că a fost căsătorit și că a divorțat în urmă cu cinci ani. Că a fost o căsnicie scurtă, terminată prost, despre care nu îi place să vorbească.
Cristina spune că nu a insistat niciodată. I s-a părut normal ca un bărbat de patruzeci de ani să aibă un mariaj în urmă și i s-a părut, la fel de normal, să nu vrea să îl discute în detaliu.
Nu a cerut niciodată să vadă sentința de divorț. Spune că nici nu i-a trecut prin cap. Nimeni, spune ea, nu cere unui partener actele de divorț.
Cum au ajuns totuși la starea civilă
Aici e, spune Cristina, partea pe care oamenii i-o reproșează cel mai des când aude povestea: cum a fost posibil să se ajungă la ceremonie, dacă el era căsătorit?
Explicația e simplă și ține de procedură.
La depunerea dosarului de căsătorie, fiecare dintre viitorii soți trebuie să prezinte un act care să ateste starea civilă. Adrian a depus o declarație pe propria răspundere că este divorțat, împreună cu o copie a unui certificat de naștere fără mențiuni actualizate.
Certificatul de naștere se eliberează la naștere, iar mențiunile despre căsătorie sau divorț se trec pe exemplarul din registrul de la primăria unde a avut loc evenimentul, nu automat pe copia pe care o are omul în mână.
Adrian se căsătorise prima dată în alt județ, la peste patru sute de kilometri distanță.
Verificarea încrucișată între primării, în cazurile în care actele sunt din județe diferite, nu se face automat în toate situațiile. Se face la sesizare sau la solicitare expresă.
Nimeni nu a solicitat nimic, pentru că nimeni nu avea motiv să bănuiască ceva.
Cum a aflat prima soție
Femeia are treizeci și opt de ani și locuiește în județul în care s-au căsătorit, în 2016.
Erau despărțiți în fapt din 2019. Se mutaseră separat, nu mai comunicau, iar ea presupusese, timp de ani de zile, că el a rezolvat divorțul, pentru că el fusese cel care insistase să se ocupe.
Nu se ocupase. Dosarul nu fusese depus niciodată.
Femeia spune că nu a verificat, pentru că nu avea niciun motiv practic. Nu voia să se recăsătorească, nu avea copii cu el, nu aveau bunuri comune de împărțit. Situația ei juridică nu o afecta în niciun fel în viața de zi cu zi.
A aflat despre nuntă cu două zile înainte, dintr-o postare publică pe Facebook, distribuită de o cunoștință comună.
Spune că prima ei reacție nu a fost furia. A fost confuzia — pentru că, dacă el se recăsătorea, însemna că divorțul existase și că ea nu fusese informată, ceea ce nu era posibil.
A verificat la primăria din județul ei în aceeași zi. I s-a confirmat că este căsătorită.
Vineri, ora unsprezece
Ceremonia începuse de aproximativ patru minute.
Cristina spune că își amintește exact momentul, pentru că ofițerul de stare civilă tocmai terminase partea introductivă și urma să pună întrebarea propriu-zisă.
Ușa din spatele sălii s-a deschis. În sală erau aproximativ șaptezeci de invitați.
— Opriți nunta! E însurat cu mine!
Cristina spune că, în primele secunde, nu a înțeles nimic. Nici măcar nu s-a uitat spre ușă, ci spre Adrian.
— Doamna asta e nebună.
Femeia a înaintat pe culoarul dintre scaune și a desfăcut o hârtie.
— Uite certificatul, nu am divorțat!
Ofițerul de stare civilă a luat documentul. L-a citit. A cerut și buletinul femeii. Apoi a anunțat, în sală, că oprește ceremonia și că va face o verificare.
Verificarea a durat, potrivit Cristinei, aproximativ patru minute.
Ce a spus ofițerul
Ofițerul de stare civilă a revenit în sală și a comunicat, în fața tuturor, că din verificare rezultă că mirele figurează ca fiind căsătorit și că, în aceste condiții, căsătoria nu poate fi încheiată.
Cristina spune că nu ofițerul a fost momentul cel mai greu. Nici femeia cu actul.
Momentul cel mai greu a fost tăcerea de aproximativ zece secunde care a urmat, în care șaptezeci de oameni s-au uitat la ea.
S-a întors spre tatăl ei, care stătea pe primul rând.
— Tată, du-mă acasă.
Ce urmează legal
Situația are, potrivit avocatului consultat ulterior de Cristina, două componente distincte.
Prima: căsătoria nu a fost încheiată, deci nu există nimic de anulat. Nu există căsătorie nulă, nu există partaj, nu există divorț de făcut. Din punct de vedere juridic, pentru Cristina nu s-a întâmplat nimic.
A doua: declarația pe propria răspundere depusă de Adrian la dosarul de căsătorie constituie, potrivit avocatului, o declarație necorespunzătoare adevărului dată unei autorități, faptă prevăzută de Codul penal.
Cristina a depus plângere. Dosarul se află în lucru.
Prima soție a introdus, separat, acțiunea de divorț, în aceeași lună.
Ce s-a întâmplat cu invitații
Petrecerea era programată pentru seara aceea, la un restaurant, cu o sută zece invitați.
A fost anulată în aceeași zi. Restaurantul a reținut avansul, conform contractului.
Cristina spune că partea cea mai stranie a fost următoarea săptămână, în care oamenii nu știau cum să reacționeze. Unii i-au scris. Alții au evitat-o. Câțiva au întrebat direct dacă e adevărat ce se aude.
Cea mai grea, spune ea, a fost întâlnirea cu o colegă de muncă, în a treia zi, care a întrebat-o dacă nu bănuise absolut nimic în trei ani.
Cristina spune că a răspuns sincer: nu.
Ce a spus Adrian
Adrian a plecat din sală în aceeași zi și nu a mai luat legătura cu Cristina decât prin mesaje.
Explicația lui, transmisă în scris, a fost că a intenționat să divorțeze, că a amânat din motive financiare și logistice, pentru că procesul trebuia deschis în celălalt județ, și că a considerat că lucrurile se vor rezolva înainte ca cineva să afle.
Cristina spune că explicația aceea e, în felul ei, cea mai deranjantă parte. Pentru că nu e o minciună complicată, nu e un plan, nu e o schemă.
E o amânare de șase ani, dusă până la ușa unei săli de cununie.
Ce face acum
Cristina locuiește în continuare în același oraș. S-a întors la muncă a doua zi după ceea ce trebuia să fie luna de miere.
Spune că nu se consideră o victimă și că, per total, a scăpat ieftin. Că, dacă femeia aceea nu ar fi văzut postarea pe Facebook cu două zile înainte, ea ar fi fost astăzi într-o căsnicie lovită de nulitate absolută, posibil cu un copil, posibil cu un credit comun.
Întrebarea care a rămas
Ce nu îi dă pace Cristinei nu e ziua aceea, nici plângerea penală, nici avansul pierdut la restaurant.
E ceva de dinainte.
Cu aproximativ două luni înainte de nuntă, ea și Adrian au fost la starea civilă să depună dosarul. Au stat împreună la ghișeu. El a semnat declarația pe propria răspundere în fața ei.
Cristina spune că își amintește perfect momentul, pentru că a glumit atunci că el scrie prea încet.
Se întoarce mereu la secunda aceea și nu poate să înțeleagă un singur lucru:
La ce se gândea un om în timp ce semna, cu mâna lui, hârtia care avea să îl dea de gol?
Numele au fost schimbate. Detaliile dosarului au fost relatate cu acordul persoanei implicate.
