Alexandra Marinescu nu intenționase să participe la gala organizată în vechiul conac al familiei sale. Acceptase invitația doar pentru că, la finalul serii, urma să fie anunțat noul proprietar al clădirii în care copilărise mama ei.

Conacul fusese închis timp de aproape douăzeci de ani, după dispariția Laurei Marinescu. Deși trupul femeii nu fusese găsit niciodată, o instanță o declarase moartă, iar casa intrase într-un proces complicat de succesiune.

Alexandra avea numai opt ani când își văzuse mama pentru ultima dată.

În dimineața dispariției, Laura o dusese la școală, o sărutase pe frunte și îi promisese că seara aveau să împodobească împreună bradul. Femeia nu se mai întorsese niciodată acasă.

Mașina ei fusese descoperită lângă un lac, cu portiera deschisă și telefonul rămas pe scaun. Anchetatorii presupuseseră că Laura căzuse în apă, însă scafandrii nu găsiseră nicio urmă.

Singurul obiect care dispăruse odată cu ea era un colier vechi, cu un smarald mare, înconjurat de diamante mici. Bijuteria fusese transmisă femeilor din familie timp de mai multe generații.

Alexandra păstrase o fotografie în care mama ei purta acel colier. Era ultima imagine făcută înainte de dispariție.

În seara galei, Alexandra purta fotografia în geantă.

Nu știa că avea să aibă nevoie de ea.

Salonul principal al conacului fusese restaurat cu grijă. Candelabrele aprinse luminau pereții vechi, mesele elegante și portretele familiei Marinescu. În centrul încăperii se afla o femeie în vârstă pe care Alexandra nu o mai văzuse niciodată.

Femeia se numea Vera Dobre. Avea părul argintiu, o rochie bleumarin și o atitudine sigură, de parcă întreaga casă îi aparținea deja.

La gât purta colierul cu smarald.

Alexandra a încremenit.

A scos fotografia din geantă și a comparat cele două bijuterii. Forma pietrei, montura aurie și mica zgârietură aflată în partea dreaptă erau identice.

S-a apropiat imediat de Vera.

— De ce porți colierul mamei mele?

Conversațiile din jur s-au oprit.

Vera și-a așezat mâna peste smarald. Pentru o clipă, expresia ei sigură a fost înlocuită de teamă.

— Am căutat-o douăzeci de ani.

Răspunsul a nedumerit-o și mai tare pe Alexandra.

— Ai căutat-o pe mama mea? Cine ești?

Vera nu i-a răspuns direct. A privit spre scena pe care notarul pregătea documentele succesiunii.

— Acum, colierul și casa sunt ale mele.

Alexandra a simțit că nu mai poate respira.

Conform actelor despre care fusese informată, ea era singura fiică a Laurei și moștenitoarea firească a conacului. Cu toate acestea, fusese invitată la gală ca simplu martor, fără să primească vreo explicație despre documentele care urmau să fie prezentate.

În acel moment, Andrei Petrescu, fostul avocat al familiei, s-a apropiat de Vera. Avea șaizeci și cinci de ani și lucrase pentru bunicii Alexandrei înainte ca ea să se nască.

Bărbatul a prins-o discret pe Vera de braț și i-a șoptit:

— Nu-i spune că mama ei trăiește.

Alexandra a auzit fiecare cuvânt.

Fotografia i-a alunecat din mână.

— Ce ai spus?

Andrei s-a întors spre ea, dar nu a răspuns. Vera și-a scos colierul și l-a ascuns în palmă.

Alexandra s-a așezat între cei doi și ușa salonului.

— Mama mea a fost declarată moartă. Dacă știți că trăiește, îmi spuneți acum unde se află.

Vera a susținut că Andrei se exprimase greșit. Avocatul i-a cerut Alexandrei să părăsească gala și i-a promis că urma să primească o explicație după semnarea actelor.

Tânăra a refuzat.

A ridicat fotografia mamei sale și a arătat-o invitaților.

— Acest colier îi aparținea. Femeia aceasta nu poate deveni proprietara casei până când nu explică de unde îl are.

Notarul a suspendat ceremonia.

Vera a încercat să plece, dar Alexandra a observat că din poșeta ei căzuse un plic. Pe el era scris numele Laurei și o dată de numai trei săptămâni în urmă.

În interior se afla o scrisoare.

„Vera, poartă colierul la gală. Dacă Alexandra îl recunoaște, înseamnă că încă păstrează fotografia. Nu semna nimic înainte să apară Andrei.”

Scrisoarea era semnată de Laura Marinescu.

Alexandra cunoștea scrisul mamei sale. Îl văzuse de sute de ori în vechile felicitări păstrate de bunica sa.

— Unde este? a întrebat ea.

Vera și-a coborât privirea.

Era sora mai mare a Laurei, însă numele ei fusese eliminat din toate documentele familiei după un conflict petrecut cu mulți ani înainte. Alexandra nu auzise niciodată despre existența unei mătuși.

Cu douăzeci și doi de ani în urmă, Vera descoperise că firma administrată de soțul Laurei, Mihai Marinescu, acumulase datorii uriașe. Pentru a obține un nou împrumut, bărbatul folosise conacul drept garanție și falsificase semnătura soției sale.

Laura aflase și hotărâse să-l denunțe.

Cu o zi înainte să ajungă la poliție, femeia dispăruse.

Andrei fusese ultima persoană care o văzuse.

— Ai ajutat-o să fugă, a spus Alexandra.

Avocatul nu a negat.

În noaptea dispariției, Andrei o dusese pe Laura la o casă izolată. Femeia îi spusese că soțul ei o amenințase și că se temea inclusiv pentru viața fiicei sale.

Planul fusese ca Laura să dispară doar pentru câteva zile, până când documentele ajungeau la procurori. Dar dosarul cu dovezi fusese furat, iar principalul martor murise într-un accident.

Laura înțelesese că întoarcerea ei o putea pune în pericol și pe Alexandra.

— De ce nu m-a luat cu ea? a întrebat tânăra.

— Pentru că Mihai i-a spus că, dacă te ia, nu vei ajunge vie la graniță, a răspuns Vera.

Alexandra a privit spre fotografia mamei sale.

Tatăl ei îi spusese toată viața că Laura își abandonase familia. După declararea morții, el vânduse o mare parte din proprietățile soției și se mutase în străinătate.

Mihai murise cu cinci ani înainte, în urma unei boli. Cel puțin aceasta era informația pe care Alexandra o primise.

Andrei a recunoscut că certificatul lui de deces nu fusese niciodată verificat.

Înainte ca Alexandra să poată pune alte întrebări, Vera i-a înmânat colierul. Pe spatele monturii exista un mecanism foarte mic. Smaraldul se deschidea precum capacul unui medalion.

În interior era ascuns un card de memorie.

Laura înregistrase mai multe conversații cu soțul ei. Într-una dintre ele, Mihai recunoștea că falsificase semnătura de pe contractul conacului. În alta, amenința că o va face pe Laura să dispară dacă va merge la poliție.

Ultimul fișier fusese înregistrat cu numai o lună înaintea galei.

Vocea lui Mihai se auzea clar, deși bărbatul era considerat mort de cinci ani.

„Las-o pe Alexandra să creadă că mama ei a murit. Când va semna renunțarea la conac, se va termina totul.”

Alexandra a încremenit.

Primise documentul de renunțare cu două zile înainte. Andrei îi spusese că era o simplă formalitate necesară pentru închiderea succesiunii.

Nu îl semnase încă.

— Tata trăiește? a întrebat ea.

Andrei și Vera s-au privit.

Amândoi știau răspunsul.

Gala fusese organizată pentru a-l obliga pe Mihai să acționeze. Informația că Alexandra urma să revendice proprietatea fusese transmisă intenționat oamenilor săi.

Vera purtase colierul tocmai pentru ca Alexandra să o confrunte în fața invitaților și să împiedice semnarea documentelor.

Totul fusese pregătit de Laura.

— Atunci adu-mă la ea, a cerut Alexandra. Acum.

Vera a dus-o într-un apartament aflat la ultimul etaj al conacului. Camera îi aparținuse cândva bunicii sale și rămăsese încuiată de la dispariția Laurei.

Înăuntru se afla o femeie slabă, cu părul complet alb, așezată lângă fereastră.

Alexandra și-a recunoscut mama înainte ca aceasta să se întoarcă.

Laura avea aproape șaizeci de ani, dar ochii și vocea îi rămăseseră neschimbate.

— Îmi pare rău, a spus femeia. Am vrut să mă întorc de sute de ori.

Alexandra nu s-a apropiat.

— M-ai lăsat singură timp de douăzeci și doi de ani.

Laura i-a explicat că trimisese scrisori, fotografii și bani. Nimic nu ajunsese la ea. Mihai interceptase toate mesajele și îi trimisese Laurei fotografii prin care demonstra că o supraveghea permanent pe Alexandra.

După presupusa moarte a lui Mihai, Laura se pregătise să revină. Atunci primise o înregistrare recentă cu vocea lui și înțelesese că decesul fusese înscenat.

— De ce ai lăsat-o pe Vera să spună că locuința și colierul sunt ale ei?

— Pentru că actele false trebuiau scoase la lumină înainte ca eu să apar. Dacă veneam direct, Mihai ar fi dispărut din nou.

Laura a deschis un seif ascuns în perete. În el se găseau documentele originale ale conacului și un dosar cu fotografii recente.

În prima imagine apărea Mihai, viu, urcând într-o mașină.

În următoarea se afla lângă Andrei.

Alexandra s-a întors spre avocat.

— Ai spus că o protejai pe mama.

Andrei a pălit.

Fotografia fusese realizată în urmă cu numai două zile, în fața unui hotel din apropiere. Bărbatul care pretinsese că o ajutase pe Laura se întâlnise în secret cu cel de care aceasta se ascundea.

Andrei a negat că ar fi lucrat pentru Mihai. A susținut că întâlnirea fusese necesară pentru a-l atrage la gală.

Telefonul lui a vibrat.

Pe ecran a apărut un mesaj:

„Fata a găsit-o? Adu colierul la lac.”

Expeditorul era salvat sub numele „M”.

Vera a încuiat ușa apartamentului. Laura i-a cerut Alexandrei să scoată din nou cardul de memorie din colier.

Sub primul card exista un al doilea compartiment.

Înăuntru se afla o fotografie minusculă cu doi nou-născuți purtând brățări identice. Pe spatele imaginii era scrisă data nașterii Alexandrei.

— Cine este celălalt copil? a întrebat Alexandra.

Laura a început să plângă.

— Fratele tău geamăn.

Alexandra știa că fusese singură la naștere.

Cel puțin așa îi spusese tatăl ei.

Laura a explicat că unul dintre copii fusese declarat mort la câteva minute după naștere. Nu i se permisese să vadă trupul, iar certificatul fusese semnat de același medic care, ani mai târziu, confirmase moartea lui Mihai.

Vera a deschis ultimul dosar din seif.

Înăuntru se afla o fotografie recentă a unui bărbat de vârsta Alexandrei. Pe mâna lui se vedea același semn din naștere pe care îl avea și ea.

Bărbatul se afla chiar în salonul de la parter, printre organizatorii galei.

Andrei a privit fotografia și a spus că nu fusese Mihai cel care luase copilul din maternitate.

Laura l-a întrebat cine o făcuse.

În acel moment, cineva a bătut de trei ori în ușa încuiată.

O voce de bărbat s-a auzit de pe coridor:

— Alexandra, nu deschide. Femeia de lângă tine nu este Laura.

Alexandra s-a uitat spre femeia care pretindea că era mama ei.

Aceasta purta la încheietură o cicatrice pe care Laura nu o avusese niciodată.