Ana Petrescu își imaginase de sute de ori momentul în care avea să pășească spre altar. Nu se așteptase însă ca nunta ei să fie întreruptă de femeia care lucrase aproape treizeci de ani în casa familiei.

Ceremonia avea loc într-o biserică veche, restaurată special pentru eveniment. Ana purta rochia mamei sale, modificată cu grijă, iar lângă altar o aștepta Radu Marinescu, bărbatul pe care îl cunoscuse cu doar un an înainte.

Relația lor evoluase repede. Radu fusese atent, calm și surprinzător de familiar încă de la prima întâlnire. Uneori îi spunea că avea senzația că o cunoscuse cu mult înainte, deși familiile lor susțineau că nu se întâlniseră niciodată.

Singura persoană care nu păruse încântată de logodnă era Maria, vechea menajeră a familiei Petrescu.

Femeia avea cincizeci și opt de ani și locuise în casa Anei încă dinainte ca aceasta să se nască. O crescuse după moartea mamei sale și îi fusese mai apropiată decât multe dintre rude.

Cu o săptămână înaintea nunții, Maria dispăruse fără explicații.

Telefonul ei fusese închis, camera îi rămăsese goală, iar din podul casei lipsea o cutie cu documente vechi. Ana presupusese că femeia plecase pentru că nu aproba căsătoria.

Adevărul era mult mai complicat.

În momentul în care preotul se pregătea să înceapă jurămintele, ușile bisericii s-au deschis, iar Maria a alergat spre altar. Purta uniforma verde închis în care lucrase ani întregi și ținea la piept o fotografie îngălbenită.

— Nunta aceasta trebuie oprită!

Ana s-a întors spre ea, uluită.

— De ce?

Maria a ridicat fotografia, astfel încât să o poată vedea amândoi.

— Aveți același tată.

În biserică s-a lăsat o liniște apăsătoare.

Ana a privit fotografia. În imagine apărea tatăl ei, Sorin Petrescu, mult mai tânăr, alături de două femei însărcinate. Una dintre ele era mama Anei. Pe cealaltă nu o mai văzuse niciodată.

Pe spatele fotografiei erau scrise două nume: Ana și Radu.

Mireasa și-a scăpat buchetul.

Radu nu părea însă surprins. A luat fotografia și a studiat chipul bărbatului, apoi a privit-o direct pe Maria.

— Nu. Bărbatul din fotografie nu este tatăl nostru.

Ana s-a îndepărtat de el.

— Cum poți fi atât de sigur?

Radu și-a desfăcut încet manșeta cămășii. La încheietură avea o cicatrice subțire, în formă de semilună. Ana avea un semn aproape identic pe umărul drept.

Cu două luni înaintea nunții, Radu primise un plic anonim. Înăuntru găsise aceeași fotografie, copia unui certificat de naștere și un fir de păr despre care expeditorul susținea că îi aparținuse lui Sorin Petrescu.

Făcuse în secret un test ADN.

Rezultatul arăta că Sorin Petrescu nu putea fi tatăl lui.

Radu nu îi spusese Anei nimic deoarece presupusese că plicul fusese trimis pentru a le distruge relația. Dar certificatul din plic conținea o anomalie pe care nu reușise să o explice.

Data nașterii lui fusese modificată.

În acte, Radu se născuse pe 12 octombrie. Sub cerneala mai nouă se distingea însă o altă dată: 4 noiembrie, exact ziua în care se născuse Ana.

Maria i-a cerut să întoarcă fotografia spre lumină. În reflexul geamului din spatele celor trei adulți se vedea o a patra persoană: un bărbat îmbrăcat în halat medical, care ținea în brațe doi nou-născuți.

Bărbatul despre care Maria crezuse că era Sorin nu era tatăl lor.

Era medicul care asistase la ambele nașteri.

Se numea doctorul Damian Lupu și dispăruse la câteva zile după venirea pe lume a copiilor.

— Atunci de ce mi-ai spus că avem același tată? a întrebat Ana.

Maria a scos din buzunar două certificate vechi. Pe amândouă, la rubrica rezervată tatălui, apărea numele lui Sorin Petrescu.

Femeia găsise documentele în podul casei. Alături de ele se afla o scrisoare scrisă de mama Anei în noaptea dinaintea morții.

„Dacă Ana îl va întâlni vreodată pe celălalt copil, nu-i lăsa să se apropie. Sorin va încerca să-i aducă împreună. Numai așa poate deschide testamentul.”

Maria citise doar primele rânduri și plecase imediat să găsească dovezi. Fusese convinsă că „celălalt copil” era fiul secret al lui Sorin.

Radu observase însă ceva ce femeia ratase.

Scrisoarea nu spunea că cei doi copii erau frați. Spunea doar că Sorin va încerca să-i aducă împreună.

Ana nu mai înțelegea nimic.

Tatăl ei murise cu optsprezece ani înainte, într-un accident de mașină. Cel puțin aceasta fusese versiunea oficială. După moartea lui, averea familiei fusese blocată într-un fond administrat de avocatul său.

Conacul, compania și mai multe terenuri nu puteau fi moștenite până când Ana nu împlinea treizeci de ani sau până când nu se căsătorea cu persoana indicată în testament.

Numele acelei persoane fusese păstrat secret.

Ana urma să împlinească treizeci de ani peste două luni.

Radu a înțeles primul.

— Eu sunt persoana din testament.

Maria a confirmat. Găsise în cutia din pod o pagină pe care apăreau numele lor, data nunții și semnătura lui Sorin. Data fusese stabilită cu douăzeci și nouă de ani înainte ca Ana și Radu să se cunoască.

Întâlnirea lor nu fusese o coincidență.

Cineva le urmărise viețile, le alesese locurile de muncă și organizase evenimentul la care se cunoscuseră. Chiar și rezervarea restaurantului fusese făcută de fundația care administra averea familiei.

Căsătoria lor fusese planificată încă de la naștere.

Ceremonia a fost suspendată. Ana, Radu și Maria s-au întors în conacul familiei pentru a verifica documentele originale.

În spatele unui dulap din biroul lui Sorin au găsit un seif. Codul era format din datele lor reale de naștere.

Înăuntru se aflau două brățări de maternitate, un registru medical și o casetă video.

Pe una dintre brățări scria „Ana Petrescu”. Pe cealaltă scria „copil necunoscut”. Ambele aveau aceeași oră a nașterii.

În registru apăreau trei copii, nu doi.

Primul era Ana.

Al doilea era Radu.

În dreptul celui de-al treilea era trecut un singur cuvânt: „transferat”.

Caseta fusese înregistrată de doctorul Damian Lupu. În imagini, medicul recunoștea că Sorin îi plătise pentru a modifica certificatele de naștere. Totuși, nu spusese cine erau părinții biologici.

— Nu sunteți frați, afirma medicul. Dar dacă Sorin va reuși să vă căsătorească, va putea revendica ambele moșteniri.

Înregistrarea se întrerupea exact înainte ca doctorul să explice ce reprezenta a doua moștenire.

Ana a răsfoit registrul și a observat că numele mamei sale fusese adăugat ulterior. Cerneala era diferită de cea folosită în restul documentului.

Testul ADN făcut de Radu îl excludea pe Sorin, dar nu demonstra că el și Ana nu aveau un alt tată comun.

Pentru a afla adevărul, au trimis ambele probe la laborator.

Rezultatul a sosit în aceeași seară.

Ana și Radu nu erau frați.

Ușurarea lor a durat doar câteva secunde.

Analiza arăta că Radu era rudă biologică apropiată cu mama Anei, dar nu în calitate de fiu. Exista o diferență de generație pe care laboratorul nu o putea explica fără probe suplimentare.

Maria și-a amintit atunci că mama Anei avusese o soră geamănă. Fetița fusese declarată moartă la naștere, iar familia refuzase întotdeauna să vorbească despre ea.

Dacă sora trăise, Radu putea fi fiul ei.

Aceasta însemna că Ana și Radu erau veri, nu frați.

Radu a refuzat însă explicația.

În certificatul lui apărea numele unei alte femei: Elena Marinescu, cea pe care o considerase mama sa și care murise când el avea șase ani. Elena nu semăna deloc cu mama Anei și nu avea nicio legătură cunoscută cu familia Petrescu.

Maria a deschis ultimul plic din seif.

Înăuntru se afla o fotografie realizată în fața maternității. Elena Marinescu apărea alături de mama Anei și de sora geamănă despre care se credea că murise.

Toate trei purtau aceeași brățară.

Pe spatele fotografiei, Sorin scrisese:

„Una este soția mea. Una este mama băiatului. Iar una va trebui să dispară.”

Telefonul Anei a sunat.

Numărul era necunoscut.

Când a răspuns, a auzit vocea unei femei în vârstă:

— Maria a avut dreptate să oprească nunta, dar s-a înșelat în privința tatălui. Privește din nou chipul mirelui.

Ana s-a uitat spre Radu.

Femeia a continuat:

— El nu este copilul din fotografie.

Radu a făcut un pas înapoi.

Maria i-a smuls batista din buzunar și a observat inițialele brodate pe margine. Nu erau ale lui Radu Marinescu, ci ale celui de-al treilea copil trecut în registru.

În acel moment s-a auzit cheia răsucindu-se în ușa principală.

Un bărbat care arăta exact ca Radu a intrat în cameră, purtând costumul de mire pe care acesta îl avusese la biserică.

A privit-o pe Ana și a spus:

— Nu te-ai căsătorit cu fratele tău. Dar nici cu bărbatul pe care îl iubești.

Ana s-a întors către cel care stătuse lângă ea la altar.

Acesta dispăruse împreună cu registrul și cu fotografia celor trei femei.