Adriana Vornicu a observat fetița imediat ce a intrat în holul hotelului. Copila purta o rochie galbenă, un cardigan bleu și ținea în brațe un coș cu trandafiri roșii. Se apropia timid de fiecare client și încerca să vândă florile fără să deranjeze.
Adriana venise la hotel pentru o întâlnire legată de fundația pe care o înființase după dispariția fiicei sale. În urmă cu șapte ani, Sofia fusese luată dintr-un parc aflat la câteva străzi de același hotel. Avea atunci numai trei ani.
Căutările continuaseră luni întregi. Poliția verificase camerele de supraveghere, gările, aeroporturile și mai multe centre de plasament, însă copilul nu fusese găsit. Singura imagine surprinsă în apropierea parcului arăta o femeie îmbrăcată într-o haină cenușie, ținând o fetiță de mână.
Chipul femeii nu se vedea.
Adriana nu renunțase niciodată. Își transformase o parte din avere într-un fond dedicat copiilor dispăruți și păstra în continuare camera Sofiei exact așa cum fusese în ziua dispariției.
Pe deget purta un inel vechi din aur, cu un rubin mare, primit de la mama sa. Îl avusese și în ziua în care se născuse Sofia, precum și în ultima fotografie făcută împreună.
Fetița cu flori s-a apropiat de fotoliul ei și i-a întins un trandafir.
— Doriți o floare?
Adriana a deschis geanta pentru a căuta bani. Când și-a întins mâna, copila a observat inelul și a încremenit.
Coșul i-a alunecat ușor pe braț.
— Inelul tău apare în fotografia mamei mele.
Adriana și-a retras mâna și a privit-o atent.
Fetița a scos de sub florile din coș o fotografie îndoită și decolorată. În imagine apărea o femeie tânără care ținea un copil în brațe. Pe mâna femeii se vedea același inel cu rubin.
Adriana a recunoscut fotografia imediat.
Fusese făcută în camera Sofiei, cu două zile înainte de dispariție. Nu existau decât două exemplare. Unul se afla în seiful ei, iar celălalt fusese pus în micul rucsac al copilului în dimineața în care fusese răpită.
— Nu se poate, fiica mea avea fotografia când a dispărut.
Fetița și-a strâns coșul la piept.
— O am de când mă știu.
Adriana s-a ridicat și a observat o pată maronie, în formă de frunză, pe încheietura copilei. Sofia avusese același semn din naștere.
Vocea femeii a început să tremure.
— Atunci mama ta te-a răpit de la mine.
Fetița s-a îndepărtat speriată. A spus că se numea Ilinca și că mama ei, Camelia, îi povestise că femeia din fotografie murise într-un accident. Fotografia ar fi fost singura amintire rămasă de la aceasta.
Adriana a întors imaginea. Pe spate, sub o bucată de hârtie lipită ulterior, se mai vedeau câteva litere scrise de mâna ei.
„Sofiei, fetița mea iubită…”
Ultimele cuvinte fuseseră acoperite intenționat.
Adriana a chemat discret paza hotelului, însă nu a încercat să o rețină pe copilă. I-a spus doar că fotografia fusese făcută în casa ei și că putea demonstra acest lucru.
Ilinca a recunoscut tapetul cu nori albaștri din fundal.
Visase de mai multe ori aceeași cameră, deși Camelia îi spusese că era un loc inventat. Își mai amintea un căluț alb din lemn, o cutie muzicală și vocea unui bărbat care îi spunea să nu se întoarcă atunci când aveau să plece.
Adriana avea încă toate acele obiecte în camera Sofiei.
Fetița a început să plângă. Nu știa dacă să o creadă pe femeia din fața ei sau să fugă la persoana pe care o numise mamă toată viața.
În acel moment, telefonul copilei a sunat. Pe ecran apărea numele Cameliei.
Adriana i-a permis să răspundă.
— Unde ești? a întrebat femeia agitată. Pleacă imediat de lângă doamna aceea. Nu-i arăta fotografia și, orice ți-ar spune, nu-i spune unde locuim.
Ilinca a privit-o pe Adriana.
— De unde știi lângă cine sunt?
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea. Apoi apelul s-a închis.
Camelia știa că Adriana se afla în hotel.
În mai puțin de zece minute, femeia a ajuns în hol. Avea aproximativ patruzeci de ani, păr castaniu tuns până la umeri și purta uniforma unei firme de curățenie din apropiere.
Când a văzut-o pe Adriana, s-a oprit.
Cele două femei se cunoșteau.
Camelia lucrase în casa familiei Vornicu în perioada în care Sofia dispăruse. Fusese angajată numai trei luni și plecase din oraș chiar după răpire. Poliția o audiase, însă femeia prezentase un bilet de călătorie care arăta că se afla într-un autocar în momentul dispariției.
— Ai luat-o, a spus Adriana. Tu ai fost femeia din parc.
Camelia a negat. A susținut că primise copilul în aceeași seară de la Ștefan Vornicu, soțul Adrianei și tatăl Sofiei.
Bărbatul îi spusese că Adriana murise, că el era urmărit de niște creditori și că fetița trebuia ascunsă pentru câteva săptămâni. Îi oferise bani, acte noi și fotografia din rucsac.
Câteva zile mai târziu, Camelia aflase din presă că Sofia fusese declarată dispărută. Încercase să-l contacteze pe Ștefan, însă acesta nu mai răspunsese.
— De ce nu ai mers la poliție? a întrebat Adriana.
Camelia a scos din geantă un telefon vechi. În el păstrase un mesaj primit de la Ștefan:
„Dacă o duci înapoi, Adriana va muri. Dacă vorbești cu poliția, copilul va dispărea definitiv.”
Femeia susținea că se temuse și că ajunsese să o iubească pe Sofia ca pe propriul copil. Îi schimbase numele și plecase din oraș, dar nu o răpise din parc.
Adriana nu putea accepta explicația.
Ștefan murise cu patru ani înainte într-un accident aviatic. Trupul lui nu fusese recuperat, însă ancheta confirmase că urcase în avion.
Dacă el organizase dispariția Sofiei, motivul rămânea necunoscut.
Paza hotelului a chemat poliția, iar Ilinca a fost condusă într-o încăpere separată, unde a rămas alături de un psiholog. În aceeași seară au fost recoltate probe pentru testul ADN.
Rezultatul preliminar a sosit a doua zi.
Probabilitatea ca Adriana să fie mama biologică a Ilincăi era mai mare de 99,9%.
Fetița era Sofia Vornicu.
Adriana și-a găsit copilul după șapte ani, însă reîntâlnirea nu a fost așa cum și-o imaginase. Sofia o privea ca pe o străină și refuza să o părăsească pe Camelia, singura mamă pe care și-o amintea.
Adriana nu a forțat-o. I-a arătat fotografii din copilărie, jucăriile păstrate și filmările în care apăreau împreună. Sofia a recunoscut melodia cutiei muzicale și numele căluțului alb.
Totuși, o întrebare nu îi dădea pace:
— De ce m-ar fi dat tata unei străine?
Răspunsul se afla în inel.
În timp ce îl examina, Sofia a apăsat accidental rubinul. Piatra s-a ridicat, dezvăluind un compartiment minuscul în care era ascunsă o cheie.
Adriana nu știa că inelul se putea deschide.
Pe cheie era gravat numărul 317, corespunzător unei casete de valori din hotel. Caseta fusese închiriată cu o lună înaintea dispariției Sofiei, pe numele lui Ștefan.
În interior se găseau certificatul original de naștere al copilului, un testament și mai multe înregistrări.
Testamentul aparținea bunicii Adrianei. Femeia lăsase întreaga avere Sofiei, însă exista o condiție: până la vârsta de optsprezece ani, averea putea fi administrată numai de mama copilului. Tatăl nu avea dreptul să semneze sau să vândă nicio proprietate.
Ștefan acumulase datorii uriașe și încercase să obțină controlul asupra fondului. Pentru aceasta trebuia să demonstreze că Adriana era moartă sau incapabilă să își găsească fiica.
Dispariția copilului făcea parte dintr-un plan financiar.
Într-una dintre înregistrări se auzea vocea lui Ștefan:
„Camelia va lua copilul. Adriana o va căuta până când nu va mai putea administra nimic. Când va fi declarată incapabilă, voi prelua fondul.”
Camelia nu știa că fusese folosită. Bărbatul o convinsese că își proteja fiica, când, în realitate, o transformase în principala suspectă.
Ultima înregistrare fusese realizată după presupusa moarte a lui Ștefan.
Vocea lui se auzea clar:
„Dacă Sofia recunoaște vreodată inelul, înseamnă că Adriana încă îl poartă. Atunci începe partea a doua.”
Adriana a verificat data fișierului. Fusese înregistrat cu numai trei luni înainte.
Ștefan era în viață.
În spatele testamentului au găsit fotografia unei alte fetițe, de aceeași vârstă cu Sofia. Copila purta o uniformă scumpă și se afla în fața unui conac necunoscut.
Pe fotografie era scris:
„Sofia Vornicu — moștenitoarea legală.”
Adriana a presupus că Ștefan pregătise o copilă care urma să îi ia locul fiicei sale și să revendice averea. Testul ADN demonstra însă identitatea Sofiei adevărate, așa că planul nu mai putea funcționa.
Cel puțin așa credea.
La două zile după reîntâlnire, familia a fost chemată la biroul notarului care administra moștenirea. Adriana a venit împreună cu Sofia și cu reprezentanții poliției.
Când ușa sălii s-a deschis, o altă fetiță a intrat ținându-l de mână pe un bărbat cu chipul ascuns sub o pălărie.
Copila semăna perfect cu Sofia.
Avea aceeași vârstă, aceiași ochi și același semn în formă de frunză pe încheietură. Pe deget purta un al doilea inel cu rubin, identic cu cel al Adrianei.
Notarul a așezat pe masă un alt rezultat ADN.
— Și această fetiță este fiica dumneavoastră biologică, a spus el.
Adriana a privit de la una la cealaltă.
Nu născuse gemene. Cel puțin aceasta era informația din certificatul medical pe care îl primise.
Bărbatul de lângă cea de-a doua copilă și-a ridicat pălăria.
Era doctorul care asistase la nașterea Sofiei și care fusese declarat mort în urmă cu nouă ani.
Acesta a privit-o pe Adriana și a spus:
— Una dintre fete a fost răpită din parc. Cealaltă a fost luată chiar din maternitate.
Înainte ca Adriana să poată întreba care dintre ele era Sofia, doctorul a arătat spre inel.
— Deschide al doilea compartiment. Acolo vei afla pe care dintre fiicele tale ai crescut-o înainte să dispară.
Adriana a apăsat rubinul.
Sub locul în care fusese ascunsă cheia se afla o fotografie minusculă cu trei nou-născuți, nu doi.
