Inspectorul Andrei Pavel încetinise mașina de poliție în apropierea unui parc de dezmembrări auto de la marginea orașului, când Rex, câinele său de serviciu, s-a ridicat brusc pe bancheta din spate.

Ciobănescul german privea fix printre gratiile geamului și mârâia neliniștit. Cu doar câteva clipe înainte dormise liniștit, însă acum zgâria portiera și încerca să-i atragă atenția stăpânului său.

— Ce ai simțit, băiete? a întrebat Andrei.

Rex a lătrat și s-a întors spre curtea plină de caroserii ruginite, anvelope uzate și componente metalice. Deasupra lor se ridica brațul unui utilaj uriaș, pregătit să mute o mașină gri spre presa hidraulică.

Parcul îi aparținea lui Sorin Drăgan, un comerciant cunoscut în zonă drept „dealerul de gunoi”. Bărbatul cumpăra automobile avariate, le dezmembra și vindea piesele care mai puteau fi folosite. Fusese verificat de mai multe ori, dar actele sale păruseră întotdeauna în regulă.

Andrei nu avea niciun motiv oficial să intre în proprietatea lui.

Rex nu aștepta însă permisiunea.

Imediat ce polițistul a deschis portiera, câinele a sărit și a alergat spre poarta parcului. S-a strecurat printre două grămezi de metal și s-a oprit în fața mașinii pe care utilajul tocmai o ridica.

Operatorul nu observase nimic.

Automobilul se legăna la câțiva metri deasupra solului, prins de magnetul macaralei. Urma să fie așezat direct în presa care transforma caroseriile în blocuri compacte de metal.

Rex lătra continuu spre portiera din spate.

— Oprește utilajul! a strigat Andrei.

Operatorul nu l-a auzit din cauza zgomotului motorului. Polițistul a alergat spre cabină și a apăsat butonul roșu de urgență cu numai câteva secunde înainte ca mașina să fie coborâtă în presă.

Utilajul s-a oprit.

Rex a continuat să sară spre automobil și să zgârie portiera. Andrei s-a apropiat și a privit prin geamul acoperit de praf.

La început nu a văzut decât interiorul întunecat.

Apoi, din spatele scaunului șoferului, a apărut o mână mică.

În mașină se afla un băiat.

Copilul avea aproximativ unsprezece ani, purta un hanorac verde și era atât de speriat încât nu reușea să deschidă portiera. Centura de siguranță fusese înfășurată în jurul mânerului și legată într-un nod.

Andrei a spart geamul lateral cu instrumentul de intervenție și a desfăcut portiera din interior. Băiatul a coborât tremurând, apoi s-a agățat de uniforma polițistului.

Rex s-a așezat lângă el și i-a atins mâna cu botul.

— Ești în siguranță. Cum te cheamă?

— Matei.

— Cine te-a încuiat în mașină? a întrebat polițistul alarmat.

Băiatul a privit peste umărul său, spre clădirea principală a parcului.

— Proprietarul. Am văzut ce ascundea, a răspuns speriat.

Andrei s-a aplecat pentru a-l privi în ochi.

— Ce ai văzut?

Matei a încercat să răspundă, dar buzele îi tremurau.

— Numerele mașinilor copiilor dispăruți.

În spatele lor s-a auzit pornind o motocicletă.

Sorin Drăgan ieșise dintr-un garaj și încerca să fugă prin poarta laterală. Rex a reacționat imediat. A alergat după motocicletă, iar bărbatul a pierdut controlul când a încercat să ocolească o grămadă de anvelope.

A căzut pe pământ fără să fie grav rănit, iar câinele s-a oprit în fața lui și a început să latre, împiedicându-l să se ridice. Andrei l-a încătușat, în timp ce proprietarul susținea că totul fusese o neînțelegere.

— Copilul s-a ascuns singur în mașină! Nu știam că era acolo!

Matei a negat imediat.

Spunea că intrase în parc în căutarea bicicletei fratelui său mai mare, Vlad, dispărut cu aproape patru luni înainte. Ultima imagine cu adolescentul fusese surprinsă de o cameră de supraveghere în apropierea unui autoturism alb.

Poliția găsise mașina abandonată după două săptămâni. Proprietarul acesteia declarase că i-o vânduse unui necunoscut, iar ancheta ajunsese într-un punct mort.

Cu trei zile înainte, Matei observase în curtea parcului o bicicletă identică celei pe care Vlad o conducea în ziua dispariției. Intrase printr-o gaură din gard pentru a o verifica.

Într-un depozit descoperise mai multe plăcuțe de înmatriculare aranjate pe rafturi. Unele aveau lipite fotografii cu adolescenți și copii.

Matei recunoscuse numărul mașinii albe.

Înainte să poată fotografia totul, Sorin îl surprinsese în depozit, îi luase telefonul și îl încuiase în automobilul care urma să fie distrus. Dealerul îl amenințase că nimeni nu va mai găsi vreo urmă după ce presa își termina treaba.

Numai intervenția lui Rex îl salvase.

Andrei a chemat întăriri și a cerut izolarea întregului parc. Sorin a continuat să susțină că plăcuțele proveneau de la vehicule cumpărate legal și că povestea copilului era o invenție.

Depozitul indicat de Matei era însă gol.

Rafturile fuseseră curățate, podeaua spălată, iar într-un colț ardeau încă mai multe documente. Cineva începuse să distrugă dovezile cu puțin timp înainte de sosirea polițistului.

Rex a mirosit una dintre fotografiile recuperate din cenușă și a condus echipa spre un container metalic îngropat parțial sub mai multe caroserii.

În interior nu se aflau copii.

Polițiștii au descoperit zeci de telefoane, ghiozdane, articole de îmbrăcăminte și plăcuțe de înmatriculare. Fiecare obiect era ambalat separat și marcat cu o dată.

Unele dintre date coincideau cu zilele în care fuseseră raportate dispariții în mai multe județe.

Situația era mult mai gravă decât își imaginase Andrei.

Parcul de dezmembrări nu era doar locul în care vehiculele erau distruse. Era punctul în care mașinile folosite într-o rețea clandestină primeau identități noi.

Seriile de șasiu erau îndepărtate, plăcuțele schimbate, iar caroseriile vechi ajungeau în presă. Unele automobile erau apoi reconstruite cu piese provenite de la alte vehicule și înmatriculate cu documente falsificate.

Într-un sertar ascuns sub podeaua containerului, criminaliștii au găsit un registru. Lângă fiecare număr de înmatriculare apăreau o dată, o oră și o inițială.

Andrei a comparat primele înregistrări cu baza de date a persoanelor dispărute.

Numerele corespundeau mașinilor văzute în apropierea locurilor din care dispăruseră șapte copii.

Printre ele se afla și automobilul alb pe care Matei îl recunoscuse.

Dar numele lui Vlad nu apărea nicăieri.

În dreptul numărului mașinii era scris doar un cuvânt: „MARTOR”.

Sorin a refuzat să explice semnificația acestuia. A cerut un avocat și nu a mai răspuns la nicio întrebare.

Anchetatorii au verificat telefonul dealerului, însă aproape toate mesajele fuseseră șterse de la distanță în minutele care urmaseră arestării. Cineva știa că Sorin fusese prins și încerca să șteargă legăturile dintre membrii rețelei.

Un singur mesaj a putut fi recuperat:

„Dacă băiatul a văzut registrul, distruge mașina. Plecarea rămâne la ora 23:40.”

Mesajul fusese trimis de un număr imposibil de identificat, înregistrat pe numele unei persoane decedate.

În acea seară, Andrei s-a întors în parc împreună cu Rex. Era convins că registrul nu reprezenta întreaga evidență. Literele de lângă numere păreau să indice persoane sau destinații, iar Sorin nu putea coordona singur o operațiune atât de mare.

Rex s-a oprit lângă peretele exterior al atelierului și a început să sape.

Sub o placă de beton proaspăt montată, echipa a găsit un compartiment îngust. Înăuntru se aflau mai multe carduri de memorie și o cameră video folosită pentru supravegherea curții.

Înregistrările fuseseră păstrate automat.

Pe una dintre ele se vedea automobilul alb intrând în parc în noaptea dispariției lui Vlad. La volan se afla Sorin. Pe bancheta din spate se distingea silueta adolescentului.

Vlad era în viață când ajunsese acolo.

După aproximativ douăzeci de minute, băiatul cobora singur din mașină. Nu părea rănit, dar era urmărit de un bărbat îmbrăcat într-o jachetă închisă la culoare. Chipul acestuia nu se vedea.

Adolescentul era urcat într-o dubă fără plăcuțe de înmatriculare.

Înainte ca aceasta să plece, bărbatul s-a întors spre cameră. Pe mâneca lui se observa pentru o clipă emblema unei instituții publice.

Imaginea era neclară, dar Andrei recunoștea forma.

Semăna cu însemnul centrului regional în care erau depozitate probele din anchetele privind persoanele dispărute.

Asta explica de ce unele dovezi dispăruseră înainte să fie analizate și de ce mașinile suspecte nu mai puteau fi găsite după câteva zile.

Cineva din interior proteja rețeaua.

Andrei i-a arătat înregistrarea șefului său, comisarul Mircea Dobre. Acesta i-a ordonat să nu discute cu nimeni și să predea toate cardurile de memorie.

— Dacă există un om din sistem implicat, trebuie să procedăm discret, i-a spus comisarul.

Inspectorul a păstrat totuși o copie.

În dimineața următoare, containerul cu dovezi a luat foc în curtea poliției. Sistemul de alarmă fusese dezactivat, iar camera care supraveghea zona nu înregistrase nimic timp de exact șapte minute.

Sorin Drăgan a fost găsit inconștient în celula sa, după ce cineva îi pusese în apă un sedativ puternic. A supraviețuit, dar pretindea că nu-și amintește nimic.

Andrei a înțeles că nu mai putea avea încredere în colegii săi.

L-a dus pe Matei într-o locație protejată, împreună cu mama sa. Înainte să plece, băiatul i-a mărturisit că păstrase ceva ascuns.

Când fusese surprins în depozit, reușise să ia una dintre plăcuțele de înmatriculare. O ascunsese sub hanorac și o aruncase în mașina în care Sorin îl încuiase.

Plăcuța se afla încă sub bancheta din spate a automobilului salvat de Rex.

Andrei a recuperat-o.

Pe spatele ei era lipită fotografia unui băiat de aproximativ paisprezece ani. Nu era Vlad, dar chipul îi părea cunoscut.

Sub fotografie apărea data unei dispariții petrecute cu opt ani în urmă și inițiala „D”.

Când a verificat cazul, inspectorul a descoperit că băiatul era fiul comisarului Mircea Dobre.

Oficial, copilul murise într-un accident, iar corpul fusese identificat de propriul tată. Dosarul fusese închis în numai trei zile.

De ce ar fi păstrat rețeaua fotografia lui alături de numerele copiilor dispăruți?

Andrei a introdus plăcuța în baza de date. Aceasta aparținea unei mașini declarate distruse cu opt ani în urmă, imediat după presupusul accident.

Rex a început să mârâie spre portiera mașinii de poliție.

Sub ștergător fusese lăsat un plic.

În interior se afla o fotografie recentă cu Vlad, fratele lui Matei. Adolescentul ținea în mână ziarul din ziua precedentă, dovadă că era încă în viață.

Pe spatele imaginii fusese scris un mesaj:

„Copiii nu au fost luați la întâmplare. Întreabă-l pe Dobre de ce și-a declarat propriul fiu mort.”

În acel moment, telefonul lui Andrei a sunat. Era comisarul.

— Adu plăcuța la secție și nu-i arăta fotografia lui Matei, i-a ordonat acesta.

— De unde știți că am găsit o fotografie?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

Apoi Andrei a auzit vocea slabă a unui adolescent:

— Domnule polițist, nu veniți aici. E o capcană.

Era Vlad.

Legătura s-a întrerupt, iar pe telefon a apărut o locație trimisă automat. Aceasta indica un depozit abandonat aflat la numai câțiva kilometri de parc.

Rex a mirosit fotografia și a pornit spre mașină, pregătit să plece.

Andrei s-a uitat din nou la numărul de înmatriculare recuperat. Sub stratul de vopsea exista o a doua serie, gravată mai vechi.

A curățat-o și a verificat-o în sistem.

Numărul nu aparținuse unei mașini civile.

Aparținuse primei autospeciale conduse de comisarul Dobre, chiar în anul în care fiul acestuia fusese declarat mort.

Iar în istoricul vehiculului apărea un ultim detaliu: autospeciala fusese prezentă la locul dispariției primului copil din registrul dealerului.

Cu opt ani înainte ca Sorin Drăgan să deschidă parcul de dezmembrări.