Daria Petrescu coborâse din mașina neagră chiar în fața hotelului familiei sale, fără să privească oamenii care se grăbeau pe trotuar. Purta un costum elegant, pantofi cu toc și ochelari de soare scumpi, deși cerul era acoperit de nori.

În acea după-amiază urma să participe la ședința în care tatăl ei avea să-i predea oficial conducerea hotelului. La numai douăzeci și nouă de ani, Daria era pe punctul de a deveni imaginea unuia dintre cele mai cunoscute grupuri hoteliere din București.

Totul trebuia să fie perfect.

La câțiva metri de intrare, o femeie în vârstă își așezase pe o pătură câteva buchete de lavandă, borcane cu miere și mici obiecte lucrate manual. Avea aproximativ cincizeci și opt de ani, purta un palton vechi, iar părul cărunt îi era prins într-un coc simplu.

Oamenii treceau pe lângă ea fără să se oprească.

Când a văzut-o pe Daria coborând din mașină, femeia a încremenit. A ridicat încet o fotografie pe care o ținea ascunsă în buzunar și a comparat chipul tinerei cu imaginea păstrată timp de aproape trei decenii.

Nu avea nicio îndoială.

— Daria… a șoptit ea.

Tânăra s-a întors surprinsă.

— Mă cunoașteți?

Femeia și-a strâns fotografia în palmă și s-a ridicat cu dificultate.

— Te-am așteptat mult timp.

Daria a privit-o suspicios. În ultimii ani fusese abordată de numeroși oameni care îi cereau bani, un loc de muncă sau ajutorul familiei sale. Era convinsă că și această femeie urmărea același lucru.

— Dacă vreți bani, vorbiți cu fundația hotelului.

— Nu vreau banii tăi. Vreau doar să mă asculți.

În acel moment, administratorul hotelului a ieșit în grabă și i-a spus vânzătoarei că nu avea voie să-și expună marfa atât de aproape de intrare. Femeia a încercat să-i explice că venise acolo pentru Daria, dar tânăra și-a pierdut răbdarea.

Câțiva jurnaliști o așteptau deja în hol. Nu voia ca apariția ei oficială să fie umbrită de o scenă pe trotuar.

— Locul tău nu este pe strada asta! a spus Daria cu aroganță.

Vânzătoarea a privit-o lung. În ochii ei nu se vedea furie, ci o durere pe care tânăra nu a înțeles-o.

— Nici al tău nu trebuia să fie în familia aceea, a răspuns femeia grav.

Daria s-a oprit.

Administratorul a încercat să îndepărteze pătura, iar unul dintre coșurile femeii s-a răsturnat. Borcanele s-au rostogolit pe trotuar, buchetele de lavandă s-au împrăștiat, iar fotografia pe care aceasta încercase să o ascundă a căzut lângă pantofii Dariei.

Tânăra a ridicat-o.

Imaginea era veche și avea marginile îndoite. În fotografie apărea aceeași femeie, mult mai tânără, întinsă într-un pat de spital. Ținea în brațe un nou-născut învelit într-o pătură albă.

Pe mâna copilului se observa o mică pată în formă de semilună.

Daria avea același semn pe încheietura stângă.

Pe spatele fotografiei erau scrise data nașterii sale și prenumele „Daria”.

Zâmbetul superior i-a dispărut.

— De ce ai o fotografie cu mine bebeluș? a întrebat ea șocată.

Femeia și-a coborât privirea spre fotografia pe care o protejase aproape treizeci de ani.

— Te-au luat din brațele mele în maternitate, a răspuns îndurerată.

Pentru câteva clipe, zgomotul străzii a părut să dispară.

Daria și-a amintit imediat povestea pe care o auzise în copilărie. Mama sa, Mara Petrescu, îi spusese întotdeauna că nașterea fusese dificilă și că nu existau fotografii din primele zile deoarece aparatul tatălui ei se stricase.

Nu văzuse niciodată o imagine cu Mara însărcinată.

Când întrebase de ce nu semăna cu nimeni din familie, părinții îi explicaseră că moștenise trăsăturile unei străbunici.

Femeia de pe trotuar a spus că o chema Elena Stan și că lucrase cândva ca bibliotecară într-un oraș mic din apropierea Bucureștiului. La douăzeci și nouă de ani rămăsese însărcinată, însă tatăl copilului dispăruse înainte de naștere.

În noaptea în care o adusese pe lume pe Daria, o asistentă îi făcuse fotografia pe ascuns. Elena își ținuse fetița în brațe mai puțin de o oră.

Apoi primise un sedativ.

Când se trezise, medicul îi spusese că bebelușul suferise o complicație și murise. Nu i se permisese să vadă copilul și nici să organizeze înmormântarea. I se înmânase doar un certificat incomplet, fără semnătura medicului care asistase nașterea.

Elena nu crezuse niciodată că fiica ei murise.

În următorii ani, făcuse zeci de solicitări către spital, dar registrele din noaptea respectivă dispăruseră în urma unui presupus incendiu. Asistenta care făcuse fotografia plecase din țară, iar medicul care semnase certificatul refuzase să o mai primească.

Cu șase luni în urmă, Elena văzuse întâmplător un interviu cu Daria. Recunoscuse semnul de pe încheietura ei și începuse să urmărească fiecare apariție publică a familiei Petrescu.

Venise în fața hotelului de trei ori, dar agenții de securitate o îndepărtaseră înainte să se poată apropia.

Daria a ascultat-o fără să spună nimic, apoi a scos telefonul și și-a sunat mama.

— Vreau să vii la hotel. Acum.

Mara Petrescu a sosit după mai puțin de douăzeci de minute. Era o femeie de cincizeci și cinci de ani, elegantă, cu părul blond tuns până la umeri și o atitudine perfect controlată.

Dar când a văzut fotografia din mâna Dariei, s-a oprit.

Elena i-a recunoscut imediat vocea.

În noaptea nașterii, o auzise vorbind pe hol cu medicul.

— De unde ai fotografia aceasta? a întrebat Mara.

— Ea spune că este mama mea, a răspuns Daria. Spune că m-ați luat din maternitate.

Mara a negat. A susținut că Elena era o femeie care inventase o poveste pentru a obține bani și a cerut securității să o scoată din clădire.

Daria nu a lăsat-o să plece.

Pentru prima dată, a observat că femeia care o crescuse nu părea indignată de acuzație. Părea speriată de fotografie.

— Dacă minte, facem un test ADN.

Mara a refuzat imediat.

Reacția ei a fost suficientă pentru ca Daria să înceapă să se îndoiască de tot ceea ce știa despre propria viață.

În aceeași seară, fără să-și anunțe familia, tânăra a mers împreună cu Elena la o clinică privată. Probele au fost recoltate în prezența unui avocat, iar rezultatele urmau să sosească după câteva zile.

Până atunci, Daria a început să caute singură prin documentele părinților.

În seiful tatălui său a găsit un dosar cu numele spitalului în care Elena născuse. Înăuntru se aflau chitanțe vechi, extrase bancare și o copie a unui certificat de naștere emis la trei zile după venirea ei pe lume.

La rubrica destinată mamei apărea numele Marei Petrescu.

Documentul fusese însă completat cu altă cerneală decât restul certificatului.

Sub el se afla o fotografie cu Mara ieșind din maternitate. Nu părea o femeie care tocmai născuse. Mergea dreaptă, purta pantofi cu toc și ținea în brațe un copil învelit în aceeași pătură albă din fotografia Elenei.

Pe marginea imaginii apărea medicul care îi spusese Elenei că bebelușul murise.

Daria și-a confruntat tatăl.

Victor Petrescu a susținut că nu știa nimic despre o răpire. Mara îi spusese că fetița fusese adusă pe lume cu ajutorul unei mame surogat care renunțase legal la toate drepturile.

— Am crezut că totul fusese făcut prin avocat, a spus bărbatul. Mama ta mi-a arătat documentele.

— Elena nu a renunțat la mine. I s-a spus că am murit.

Victor a devenit palid.

În noaptea respectivă, Mara a dispărut din locuința familiei. Și-a închis telefonul și a luat din seif mai multe acte. Camerele de supraveghere au surprins-o urcând într-o mașină condusă de fostul medic al maternității.

Rezultatul testului ADN a sosit în dimineața următoare.

Probabilitatea ca Elena să fie mama biologică a Dariei depășea 99,9%.

Tânăra a citit rezultatul de mai multe ori. Apoi s-a gândit la femeia pe care o umilise în stradă, la marfa împrăștiată pe trotuar și la cei aproape treizeci de ani în care aceasta o căutase.

Daria a mers la locuința modestă a Elenei și i-a cerut iertare.

— Nu știam cine ești.

— Tocmai de aceea trebuia să mă tratezi ca pe un om, i-a răspuns Elena. Chiar dacă nu eram mama ta.

Cuvintele ei au durut-o mai mult decât orice acuzație.

Elena i-a mărturisit că nu venise pentru avere. Voia să afle adevărul înainte ca boala de inimă de care suferea să se agraveze. Își dorise măcar o dată să-i spună fiicei sale că nu o abandonase.

Poliția a început să cerceteze documentele maternității, iar avocatul familiei a descoperit că, în anul nașterii Dariei, medicul primise mai multe plăți prin intermediul unei firme controlate de mama Marei.

Bunica Dariei fusese cea care organizase totul.

Familia Petrescu trebuia să prezinte nașterea unui moștenitor pentru a păstra controlul asupra hotelurilor. Mara pierduse o sarcină cu numai două săptămâni înainte, dar vestea fusese ascunsă inclusiv de Victor.

Elena, singură și fără rude influente, fusese considerată o victimă ușoară.

Planul păruse simplu: copilul ei urma să fie declarat mort, iar Mara avea să iasă din maternitate cu un nou-născut trecut în documente drept fiica sa.

Numai că un detaliu nu se potrivea.

În registrul găsit de poliție existau două brățări de maternitate cu numele Elenei Stan. Ambele fuseseră înregistrate la aceeași oră, însă doar una apărea în documentele oficiale.

Când Daria i-a arătat copia registrului, Elena a început să tremure.

Femeia a deschis un cufăr vechi și a scos o a doua brățară de nou-născut. Pe ea se mai putea citi numele „Stan”, alături de o literă scrisă cu cerneală albastră: „B”.

— De unde o ai? a întrebat Daria.

Elena a spus că o primise cu câteva luni în urmă de la asistenta care făcuse fotografia. În plic se afla și un mesaj:

„Nu ți-au luat un singur copil.”

Daria a privit din nou fotografia din maternitate. Până atunci fusese atentă doar la bebelușul din brațele Elenei. În oglinda dulapului din spatele patului se vedea însă silueta unei asistente care ținea un al doilea nou-născut.

Elena născuse două fetițe.

Una fusese luată de familia Petrescu.

Despre cealaltă nu exista niciun certificat de deces, nicio fișă medicală și nicio mențiune oficială.

În acel moment, telefonul Dariei a sunat. Era Mara.

— Unde este sora mea? a întrebat Daria imediat.

La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.

— Mara, unde este celălalt copil?

— Nu eu am ales care dintre voi să fie dusă la hotel, a șoptit femeia. Dar sora ta a crescut mult mai aproape de tine decât îți imaginezi.

Legătura s-a întrerupt.

Câteva clipe mai târziu, cineva a bătut la ușa Elenei.

Pe prag se afla o tânără de aproximativ treizeci de ani, cu părul roșcat, un chip alungit și o constituție atletică. Nu semăna deloc cu Daria la prima vedere.

Purta uniforma personalului hotelului Petrescu.

Daria o recunoscu: era Irina, asistenta ei personală, femeia cu care lucrase în fiecare zi în ultimii șapte ani.

Irina ținea în mână o brățară de maternitate identică.

— Mara mi-a spus să fug, a rostit ea. Dar înainte să dispară, mi-a mărturisit cine sunt.

Elena a făcut un pas spre ea, cu ochii plini de lacrimi.

Irina nu i-a permis să se apropie.

— Nu am venit pentru o reuniune de familie. Am venit fiindcă în dosarul medicului există o fotografie făcută după ce am fost scoase din maternitate.

A așezat imaginea pe masă.

În fotografie apăreau cele două fetițe, Mara și încă un bărbat al cărui chip fusese tăiat din cadru. Acesta ținea în mână documentele de transfer și purta la deget inelul cu sigiliu al familiei Petrescu.

Daria recunoștea acel inel.

Îl văzuse în fiecare zi pe mâna tatălui ei.

— Victor mi-a spus că nu știa nimic, a șoptit ea.

Irina a întors fotografia.

Pe spatele ei era scris:

„Un copil rămâne în familie. Celălalt va fi păstrat aproape, în cazul în care prima fată nu poate moșteni.”

În acel moment, Victor a sunat-o pe Daria.

Tânăra a răspuns și a activat difuzorul.

— Nu aveți voie să deschideți plicul roșu, a spus bărbatul. Dacă aflați de ce au fost luați doi copii, hotelul va fi ultima voastră grijă.

Daria s-a uitat spre Irina.

Aceasta scosese deja din buzunar un plic roșu sigilat.

Înăuntru nu se afla un certificat de adopție, ci un al treilea rezultat ADN.

Numele persoanei testate era acoperit cu cerneală neagră.

La rubrica „relație biologică” se puteau citi însă două cuvinte:

„Tată comun”.