În seara în care familia Drăgan organizase cea mai importantă recepție a anului, conacul de la marginea Bucureștiului strălucea sub lumina a sute de candelabre și lumânări. În salonul principal se aflau oameni de afaceri, avocați și membri ai celor mai influente familii din oraș.

Camelia Drăgan, proprietara conacului, își întâmpina invitații purtând o rochie vișinie, un colier cu perle și expresia sigură a unei femei obișnuite să fie ascultată. De la moartea soțului său, Mircea Drăgan, ea preluase controlul companiei familiei și al întregii averi.

În acea seară urma să fie anunțată oficial numirea fiicei sale, Teodora, la conducerea companiei.

Printre invitați se deplasa discret Alina Dumitru, o servitoare de douăzeci și șase de ani, angajată la conac cu numai șase luni în urmă. Tânăra crescuse într-un centru de plasament și nu-și cunoscuse niciodată părinții. Era modestă, muncitoare și evita să atragă atenția asupra ei.

În timp ce aduna paharele goale de pe o masă, Alina a simțit privirea Cameliei oprindu-se asupra medalionului pe care îl purta la gât. Era un obiect vechi, din argint, singurul lucru rămas din copilăria ei. Pe spatele lui se afla gravată litera „D”.

Camelia mai văzuse medalionul.

În ziua în care Alina fusese angajată, femeia devenise palidă când îl observase, dar își ascunsese imediat reacția. Din acel moment, o supraveghease atent și îi interzisese să intre în biroul fostului proprietar.

În mijlocul recepției, muzica s-a oprit brusc.

Camelia stătea lângă masa principală și își căuta geanta din piele, în care susținea că avea bijuterii, bani și documente importante. După câteva clipe, femeia s-a întors direct către Alina.

— Unde este geanta mea?

Servitoarea a privit-o nedumerită.

— Nu știu, doamnă. Nu am văzut-o.

— Ai fost singura care s-a apropiat de masa aceasta.

Toți invitații și-au întors privirile spre ele. Alina a simțit cum îi ard obrajii, dar a încercat să rămână calmă.

Camelia i-a cerut agentului de pază să-i verifice buzunarele. Nu a fost găsit nimic, însă femeia bogată a continuat să o acuze.

— O hoață nu are ce căuta în casa mea! a spus ea cu dispreț.

— Nu v-am furat nimic! a răspuns Alina disperată.

Camelia a poruncit ca servitoarea să fie scoasă imediat din conac și predată poliției. Agentul s-a apropiat de Alina, iar tânăra a început să plângă. Nu înțelegea de ce femeia o acuza cu atâta siguranță fără să existe vreo dovadă.

Chiar înainte ca Alina să fie condusă spre ieșire, Teodora a coborât în grabă scările.

Fiica proprietarei era o femeie elegantă de treizeci și doi de ani, purtând un costum alb și având în mână geanta dispărută.

— Opriți-vă! Geanta e la mine, a spus ea.

Camelia a încremenit.

Teodora a explicat că găsise geanta în biroul mamei sale, ascunsă într-un sertar încuiat. O luase deoarece înăuntru descoperise un document care purta semnătura tatălui său.

— Înăuntru am găsit testamentul, a continuat ea grav.

Culoarea a dispărut de pe chipul Cameliei. Femeia s-a apropiat de fiica sa și i-a șoptit, fără să-și dea seama că Alina se afla suficient de aproape pentru a o auzi:

— Nu-i spune că ea e moștenitoarea de drept.

Salonul a amuțit.

Alina a rămas nemișcată, convinsă că nu auzise bine. Nu-l cunoscuse niciodată pe Mircea Drăgan și nu înțelegea de ce numele ei ar fi putut apărea într-un testament redactat de unul dintre cei mai bogați oameni din țară.

Teodora a deschis documentul.

Testamentul fusese semnat cu trei zile înainte ca Mircea să moară în urma unui presupus infarct. Prin acesta, bărbatul lăsa conacul, pachetul majoritar de acțiuni al companiei și o mare parte din avere unei persoane numite „Alina Elena Dumitru”.

Numele complet al servitoarei.

Camelia a încercat să-i smulgă documentul din mână, susținând că era un fals. Teodora s-a retras și a arătat sigiliul notarului, precum și semnăturile celor doi martori.

Unul dintre invitații aflați în salon era chiar notarul care autentificase actul.

Bărbatul a confirmat că testamentul era adevărat.

— Domnul Drăgan mi-a cerut să-l păstrez până când domnișoara Dumitru avea să intre în această casă, a explicat notarul. În această dimineață trebuia să primesc confirmarea că se află aici. Dar cineva mi-a trimis un mesaj prin care susținea că a plecat din țară.

Alina nu plecase nicăieri.

Camelia încercase să o alunge înainte ca notarul să o poată întâlni.

Agentul de pază și-a retras mâna, iar invitații au început să șușotească. Femeia care cu doar câteva clipe înainte o numise hoață devenise acum principala suspectă a unei înscenări.

Alina a întrebat-o de ce îi ascunsese testamentul.

— Nu știu nimic despre tine, a răspuns Camelia. Mircea trebuie să fi fost manipulat înainte să moară.

Teodora nu a crezut-o. În căptușeala genții descoperise și un plic cu numele Alinei. L-a deschis și a scos o fotografie veche.

În imagine apărea Mircea Drăgan, mult mai tânăr, alături de o femeie însărcinată. Femeia purta la gât un medalion identic cu al Alinei.

Pe spatele fotografiei era scrisă o propoziție:

„Pentru Elena și pentru fiica noastră, pe care într-o zi o voi aduce acasă.”

Alina a dus instinctiv mâna la medalion.

Camelia a încercat să plece din salon, dar Teodora i-a blocat drumul.

— Tu știai cine este încă din ziua în care ai angajat-o.

Camelia a negat, însă administratoarea conacului a mărturisit că primise ordin să caute o tânără cu numele Alina Dumitru. Anunțul de angajare fusese trimis direct centrului de plasament în care aceasta crescuse.

Alina nu ajunsese întâmplător în conac.

Cineva o adusese acolo intenționat.

Notarul le-a cerut să se întâlnească a doua zi în biroul său, unde păstra o înregistrare făcută de Mircea înainte de moarte. Camelia a încercat să-l convingă să nu o prezinte, dar bărbatul a refuzat.

În dimineața următoare, Alina și Teodora au urmărit împreună înregistrarea.

Mircea apărea așezat la biroul său. Părea bolnav și vorbea cu dificultate, dar era perfect conștient de ceea ce spunea.

Bărbatul povestea că, înainte să o cunoască pe Camelia, iubise o tânără numită Elena Mureșan. Elena rămăsese însărcinată, dar dispăruse cu puțin timp înainte să nască. Familia lui Mircea îi spusese că femeia plecase în străinătate și nu mai voia să-l vadă.

Ani mai târziu, el descoperise că Elena născuse o fetiță.

Copilul fusese înregistrat cu numele Alina Dumitru și abandonat într-un spital.

— Dacă urmărești această înregistrare, înseamnă că în sfârșit te-am găsit, spunea Mircea. Tot ceea ce îți las nu este un dar. Este ceea ce ar fi trebuit să-ți aparțină de la început.

Alina a izbucnit în plâns.

Mircea Drăgan era tatăl ei.

Înregistrarea explica testamentul, dar ridica o întrebare și mai gravă: dacă Mircea o găsise, de ce nu o contactase cât timp era încă în viață?

Răspunsul se afla într-o a doua înregistrare, pe care notarul primise instrucțiuni să o deschidă numai dacă testamentul era contestat.

De această dată, Mircea spunea că cineva îi urmărea mesajele și încercase să împiedice întâlnirea cu Alina. Mai mult, descoperise că rapoartele medicale privind boala lui fuseseră modificate.

În ultimele luni de viață, pastilele sale fuseseră înlocuite.

— Dacă mi se întâmplă ceva înainte să-mi cunosc fiica, nu a fost un accident, avertiza el.

Camelia a susținut că soțul ei devenise confuz și paranoic. Totuși, Teodora și-a amintit că mama sa îi administra personal tratamentul și nu permitea nimănui să intre în dormitorul lui.

Poliția a ridicat documentele și a început verificarea morții lui Mircea. Testamentul a fost declarat valid, iar Camelia a fost obligată să părăsească temporar conducerea companiei.

Înainte să plece din conac, femeia a intrat în camera Alinei.

— Crezi că Mircea te-a făcut moștenitoare fiindcă te iubea? a întrebat ea. Nu știi nici măcar jumătate din adevăr.

Camelia a recunoscut că știa despre existența Alinei, dar a susținut că nu ea o despărțise de părinți.

— Atunci cine a făcut-o?

— Mama ta.

Alina a crezut că încearcă doar să o rănească. Din înregistrarea lui Mircea reieșea că Elena fusese îndepărtată împotriva voinței sale.

Camelia a scos însă o cheie mică din buzunar și i-a spus că deschidea seiful ascuns în fosta cameră a lui Mircea.

După plecarea ei, Alina și Teodora au găsit seiful în spatele unei biblioteci. Înăuntru se aflau mai multe scrisori trimise de Elena de-a lungul anilor, dar niciuna nu fusese desfăcută.

Ultima scrisoare fusese expediată cu numai două săptămâni înainte de moartea lui Mircea.

Elena era încă în viață.

În scrisoare îi cerea lui Mircea să nu-i spună Alinei că era tatăl ei până când nu descoperea cine schimbase documentele de la maternitate.

Alina a recitit fraza de mai multe ori.

Dacă documentele fuseseră schimbate, nici măcar identitatea stabilită prin testament nu mai era sigură.

În fundul seifului se afla și un dosar medical. Acesta conținea două certificate de naștere emise în aceeași zi. Ambele aveau trecut numele Elena Mureșan la rubrica destinată mamei.

Pe primul certificat apărea numele Alinei.

Pe cel de-al doilea apărea numele unui băiat despre care nimeni nu vorbise.

Teodora a găsit apoi rezultatul unui test ADN cerut de Mircea. Prima pagină confirma că Alina era rudă biologică apropiată cu el. Pagina pe care trebuia precizat exact gradul de rudenie fusese însă ruptă.

În acea seară, cineva a sunat la poarta conacului.

În fața ușii se afla o femeie de aproximativ șaizeci de ani, cu părul complet alb și o cicatrice fină pe obraz. Purta același medalion de argint pe care îl avea Alina.

Tânăra a înțeles imediat cine era.

— Tu ești Elena?

Femeia a privit-o cu ochii în lacrimi.

— Da. Sunt mama ta.

Alina a făcut un pas spre ea, dar Elena și-a ridicat mâna, cerându-i să nu se apropie.

— Mircea te-a trecut în testament, însă nu pentru că era tatăl tău.

— Testul ADN arată că eram rude.

— Erați. Dar pagina lipsă spunea cum.

Elena a scos din geantă jumătatea ruptă a rezultatului. Înainte să i-o ofere, în spatele ei a apărut un bărbat care purta un medalion identic.

Era băiatul trecut pe cel de-al doilea certificat.

Elena s-a uitat speriată spre ferestrele conacului.

— Averea nu i-a aparținut niciodată lui Mircea, a șoptit ea. Conacul a fost al familiei mele, iar voi doi sunteți ultimii moștenitori. Dar dacă acest bărbat este fratele tău, atunci Teodora nu este fiica femeii pe care o numește mamă.

Din hol s-a auzit zgomotul unui pahar spart.

Teodora ascultase întreaga conversație.

Elena i-a întins Alinei rezultatul ADN și o fotografie făcută în maternitate. În imagine apăreau trei nou-născuți, nu doi.

Chipul celui de-al treilea copil era încercuit cu cerneală roșie.

Pe spatele fotografiei fusese scris un singur nume:

„Teodora”.