Cu numai câteva ore înaintea nunții, Irina Damian traversa holul conacului în care familia mirelui pregătea ultima recepție înaintea ceremoniei. Purta deja rochia albă pe care urma să o îmbrace și a doua zi, pentru că fotograful venise să surprindă câteva cadre în grădină. Când a trecut prin dreptul bibliotecii, și-a auzit numele.

Ușa rămăsese întredeschisă, iar dinăuntru venea vocea Marcelei, viitoarea ei soacră. Femeia vorbea la telefon și părea convinsă că se afla singură în acea parte a conacului.

— Radu a convins-o deja. Va semna după ceremonie, iar când actele sunt gata, totul va ajunge la noi. Apoi o scoatem din viața lui.

Irina a rămas nemișcată. Simțea că nu mai poate respira, dar a reușit să scoată telefonul și să înceapă înregistrarea. Din bibliotecă s-a auzit din nou vocea Marcelei:

— Nu contează dacă băiatul s-a atașat de ea. Planul a început cu mult înainte ca el să o întâlnească. Acum este prea târziu să se răzgândească.

Ultimele cuvinte au durut-o mai tare decât amenințarea legată de avere. Irina își pierduse părinții la o vârstă fragedă și moștenise de la tatăl său un grup de firme, mai multe proprietăți și un portofoliu financiar administrat până atunci de unchiul ei, Sebastian Damian. Radu fusese primul om căruia îi oferise încrederea fără să se întrebe ce urmărea.

În ultimele săptămâni, el îi spusese de mai multe ori că după nuntă ar trebui să semneze niște documente pentru „protecția familiei”. Irina nu le citise încă. Îl crezuse când îi spusese că erau doar formalități pregătite de avocat.

Acum, toate acele conversații căpătau un sens diferit.

În loc să intre în bibliotecă și să o confrunte pe Marcela, Irina s-a retras fără zgomot. A salvat înregistrarea în trei locuri diferite și i-a trimis o copie avocatei sale, Elena Stan. Apoi și-a șters lacrimile și s-a întors în grădină, unde Radu o aștepta lângă fotograf.

Nu i-a spus nimic.

— Ești bine? a întrebat-o el.

— Da. Vreau doar ca mâine să nu existe nicio surpriză.

Radu a privit-o câteva secunde, de parcă ar fi înțeles că se întâmplase ceva. Totuși, nu a insistat.

A doua zi, sala de ceremonii era plină. Peste două sute de invitați priveau spre altarul decorat cu trandafiri albi. Marcela stătea în primul rând, impecabil îmbrăcată și vizibil mulțumită. Pe măsuța din apropierea mirilor se afla o mapă din piele, pregătită pentru semnarea documentelor imediat după ceremonie.

Când ofițerul de stare civilă a ajuns la întrebarea decisivă, Irina și-a retras mâna din mâna mirelui.

— Înainte să răspund, vreau ca toată lumea să audă ceva.

A luat telefonul și l-a conectat la sistemul audio al sălii. Vocea Marcelei a răsunat printre coloanele albe:

„Când semnează actele, totul va ajunge la noi. Apoi o scoatem din viața lui.”

O liniște apăsătoare a cuprins încăperea. Marcela s-a ridicat brusc, iar Radu a rămas nemișcat lângă altar.

Irina s-a întors spre femeia care urma să-i devină soacră.

— Toată lumea va auzi cum plănuiați să-mi luați averea!

Marcela și-a îndreptat umerii și a încercat să-și păstreze calmul.

— Eu doar am urmat instrucțiunile fiului meu.

Privirile invitaților s-au îndreptat imediat spre mire. Radu a făcut un pas înainte, cu fața palidă.

— Minte! Planul a început înainte să te cunosc.

Irina l-a privit fără să mai știe dacă bărbatul din fața ei încerca să se salveze sau să îi spună adevărul.

— Cine l-a început?

Radu nu a răspuns imediat. A deschis mapa din piele aflată pe masă și a scos un dosar vechi, legat cu o panglică roșie. Pe prima filă era o fotografie a Irinei făcută cu patru ani înainte ca ei să se întâlnească. Sub imagine apăreau date despre proprietățile sale, firmele moștenite și obiceiurile ei zilnice.

În dosar se mai aflau fotografii cu alți trei bărbați.

— Acesta nu era doar un plan de căsătorie, a spus Radu. Cineva căuta de ani întregi un bărbat care să se apropie de tine, să-ți câștige încrederea și să te convingă să semnezi.

— Iar tu ai acceptat?

— Nu am știut de existența dosarului când ne-am cunoscut. L-am găsit acum câteva zile în biroul mamei. Am vrut să aflu cine i l-a dat înainte să-ți spun.

Marcela a încercat să plece, dar ușile sălii s-au deschis. Avocata Irinei a intrat însoțită de un notar. În mâini ținea copia înregistrării și un alt dosar, recuperat în acea dimineață din seiful familiei Damian.

— Documentele pe care trebuia să le semnați nu transferau averea direct soțului, i-a explicat Elena. V-ar fi făcut să renunțați la controlul companiilor în favoarea administratorului desemnat în testamentul tatălui dumneavoastră.

— Unchiul meu, a șoptit Irina.

În acel moment, toate privirile s-au îndreptat spre Sebastian Damian. Bărbatul care o crescuse după moartea părinților stătea în al doilea rând, cu aceeași expresie calmă pe care o avusese întreaga dimineață.

Sebastian s-a ridicat încet.

— Irina, pot explica.

— Tu ai început planul?

— Am încercat să protejez ceea ce a construit tatăl tău. Nu erai pregătită să conduci acele companii.

Avocata a așezat pe masă documentele originale. Primele instrucțiuni pentru apropierea de Irina fuseseră redactate cu patru ani înainte ca ea să-l întâlnească pe Radu. Sebastian plătise o firmă discretă să îi urmărească viața și să identifice persoane care îi puteau câștiga încrederea. Marcela aflase despre plan și încercase să profite de el, convingându-se că propriul fiu putea deveni instrumentul perfect.

Radu o întâlnise însă întâmplător, înainte ca mama lui să îi dezvăluie existența dosarului. Când Marcela descoperise relația lor, încercase să transforme coincidența în ultima etapă a înșelătoriei.

— De ce nu mi-ai spus? l-a întrebat Irina.

— Pentru că nu știam până unde ajunge planul. Și pentru că în dosar am găsit ceva despre tatăl tău.

Sebastian a încercat să smulgă mapa de pe masă, dar notarul s-a așezat între el și documente. Din buzunarul interior al dosarului, Radu a scos un plic îngălbenit, sigilat cu inițialele tatălui Irinei.

Pe plic era scrisă o singură instrucțiune:

„Să fie deschis numai dacă Sebastian încearcă să preia controlul averii.”

Mâinile Irinei au început să tremure. Tatăl său fusese declarat mort într-un accident petrecut cu aproape cincisprezece ani în urmă. Trupul lui nu fusese însă găsit niciodată.

A rupt sigiliul și a scos o fotografie recentă. În imagine apărea tatăl ei, vizibil îmbătrânit, ținând în mână ziarul publicat cu doar trei luni înainte.

Pe spatele fotografiei se afla un mesaj:

„Dacă vezi această imagine, înseamnă că Sebastian a grăbit planul. Nu semna nimic și nu avea încredere în cel care spune că m-a văzut murind. Eu nu am dispărut de bunăvoie.”

Irina și-a ridicat privirea spre unchiul său, dar locul acestuia era gol.

Sebastian dispăruse din sală.

Telefonul miresei a vibrat. Primise un mesaj de la un număr necunoscut și o fotografie făcută chiar în acel moment, din exteriorul clădirii. În imagine, ea și Radu stăteau lângă altar, cu plicul deschis între ei.

Sub fotografie apărea o singură propoziție:

„Dacă vrei să-ți găsești tatăl, vino singură. Și nu-l aduce pe bărbatul care pretinde că este Radu.”