Cu mai puțin de o oră înaintea ceremoniei, Mara stătea singură în cabina de probă a vechiului conac. În fața oglinzii imense, rochia roșie îi urmărea perfect conturul corpului, de parcă ar fi fost croită special pentru ea. Nu semăna deloc cu ținuta albă pe care o alesese cu câteva luni înainte, însă rochia originală fusese găsită în dimineața aceea cu fermoarul rupt și dantela sfâșiată.

Una dintre angajatele conacului îi adusese rochia roșie dintr-o încăpere încuiată, spunându-i că era singura disponibilă pe măsura ei. Materialul fusese păstrat impecabil, iar broderiile cusute manual păreau neatinse de trecerea timpului.

Mara acceptase să o îmbrace doar pentru a nu anula ceremonia. Cu toate acestea, când s-a privit în oglindă, a avut o senzație stranie. Rochia îi venea mult prea bine, iar parfumul slab de iasomie rămas în căptușeală îi trezea o amintire pe care nu reușea să o identifice.

Ușa s-a deschis brusc.

Adriana, viitoarea ei soacră, a pătruns în încăpere purtând un costum negru, un colier de perle și o expresie de groază pe care Mara nu o mai văzuse niciodată pe chipul ei. Femeia a privit rochia, s-a oprit în mijlocul camerei și și-a dus o mână la piept.

— Dă jos rochia! a poruncit ea. Imediat!

— Rochia mea a fost distrusă. Mi s-a spus că aceasta era singura care mi se potrivea.

— Nu trebuia să fie scoasă niciodată din camera aceea!

Victor, mirele, a intrat în urma mamei sale. A încercat să o liniștească, dar Adriana nu-și putea desprinde privirea de rochia roșie.

— Mamă, ce se întâmplă?

Femeia s-a apropiat și a ridicat o margine a fustei. Sub primul strat al căptușelii erau brodate cu fir auriu două inițiale: „E.R.”. În acel moment, Adriana și-a pierdut culoarea din obraji.

— Rochia aceasta a fost a Esmeraldei Radu.

Mara nu mai auzise niciodată acel nume.

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, Esmeralda fusese una dintre cele mai cunoscute tinere din oraș. Provenea dintr-o familie înstărită, iar nunta ei trebuia să aibă loc chiar în conacul în care se aflau acum. În dimineața ceremoniei, îmbrăcată în aceeași rochie roșie, femeia dispăruse fără urmă.

Poliția îi găsise mașina la marginea unei păduri, dar nu descoperise nici trupul, nici vreun indiciu care să explice dispariția. Familia susținuse că Esmeralda fugise înaintea nunții. După câțiva ani, cazul fusese închis.

— Dă jos rochia! A fost a unei femei dispărute! a repetat Adriana.

Mara a ridicat încet părul de pe umărul drept. De când îmbrăcase rochia, simțea cum o cusătură rigidă îi atingea pielea în spatele urechii. Acolo avea o aluniță neobișnuită, asemănătoare unei semilune.

În aceeași clipă a observat că pe interiorul gulerului fusese brodat un semn identic.

— Atunci de ce are aceeași aluniță ca mine?

Adriana a amuțit. Victor s-a apropiat și a examinat broderia, apoi privirea i-a coborât spre un buzunar aproape invizibil, ascuns între straturile căptușelii.

Din buzunar a scos o fotografie veche, împăturită de mai multe ori. Imaginea o înfățișa pe Esmeralda purtând rochia roșie și ținând la piept un nou-născut. Părul femeii era dat într-o parte, lăsând la vedere aceeași aluniță în formă de semilună.

Pe spatele fotografiei fusese notată o dată: cu numai trei săptămâni înainte de dispariție.

Mara a simțit că podeaua se mișcă sub picioarele ei. Crescuse într-un orfelinat și fusese adoptată înainte să împlinească doi ani. Dosarul său nu conținea numele părinților biologici, ci doar informația că fusese lăsată în fața unei clinici particulare.

Victor a privit când fotografia, când semnul din spatele urechii miresei.

— Pentru că Esmeralda ar putea fi mama ta.

În acel moment, ușa s-a izbit de perete.

Dorian, tatăl mirelui, stătea în prag. Purta costumul pregătit pentru ceremonie, dar avea cravata desfăcută și respira cu dificultate. Când a văzut fotografia din mâna fiului său, expresia i s-a schimbat complet.

— Nu-i spuneți ce i-am făcut!

Adriana s-a întors spre soțul ei.

— Tocmai ai recunoscut.

Dorian a încercat să se corecteze, susținând că fusese doar speriat și că Mara interpretase greșit cuvintele sale. Nimeni nu l-a crezut. Victor a încuiat ușa și i-a cerut tatălui său să explice de ce știa ce se întâmplase cu Esmeralda.

După câteva clipe, Dorian s-a așezat pe un scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.

Cu douăzeci și cinci de ani înainte, el lucrase ca administrator al familiei Esmeraldei. În seara dinaintea nunții, tânăra îi ceruse ajutorul. Îi mărturisise că născuse în secret și că intenționa să apară la ceremonie cu propriul copil, pentru a spune tuturor adevărul despre tatăl acestuia.

Dorian trebuia să o aducă la conac.

În schimb, o dusese la o clinică privată administrată de unul dintre prietenii săi. Copilul fusese separat de mamă, iar Esmeralda fusese internată sub un nume fals. Dorian susținea că voise doar să împiedice un scandal care ar fi distrus două familii.

— Unde a ajuns copilul? a întrebat Mara.

Bărbatul a privit alunița din spatele urechii ei.

— A fost lăsat în fața unei alte clinici. Purta o pătură roșie și un medalion în formă de lună.

Mara avea încă acel medalion. Fusese singurul obiect găsit asupra ei înainte să ajungă la orfelinat.

— Și Esmeralda?

Dorian a ezitat.

— După câteva luni, a dispărut din clinică. Mi s-a spus că a fugit. Nu am mai văzut-o niciodată.

Adriana a deschis un sertar al măsuței și a scos un plic primit în dimineața aceea. Nu-l deschisese, deoarece nu avea trecut niciun expeditor. Înăuntru se afla cheia camerei în care fusese ținută rochia și un bilețel cu o singură propoziție:

„Rochia trebuie să ajungă la fiica mea înainte să se căsătorească cu fiul lui.”

Ceremonia fusese deja amânată, dar invitații nu știau ce se petrecea în cabina miresei. Victor și-a întrebat tatăl dacă el era bărbatul despre care scrisese Esmeralda.

Dorian a negat, însă nu a reușit să-și privească fiul în ochi.

Mara a verificat din nou buzunarul ascuns al rochiei. Sub fotografia veche a simțit o bucată rigidă de material. A desfăcut cu grijă o cusătură și a descoperit un compartiment mai adânc, în care se aflau o brățară de maternitate și un document împăturit.

Pe brățară nu era trecut numele ei.

Era scris numele lui Victor.

Sub ea se afla un rezultat ADN realizat cu numai două luni înainte. Documentul compara probele biologice ale Esmeraldei cu cele ale mirelui, însă ultima pagină, cea care conținea concluzia, lipsea.

Adriana s-a sprijinit de perete.

— Nu este posibil. Eu l-am născut pe Victor.

— Atunci de ce avea Esmeralda o brățară cu numele lui? a întrebat Mara.

Dorian s-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre ușă, dar Victor i-a blocat drumul. Înainte ca cineva să mai vorbească, telefonul Marei a vibrat.

Primise un mesaj de la un număr necunoscut.

„Nu-l lăsa pe Dorian să plece. În urmă cu douăzeci și cinci de ani nu a fost luat un singur copil.”

Sub mesaj se afla o fotografie realizată în acea dimineață, chiar în fața conacului. Imaginea arăta o femeie în vârstă, cu părul cărunt și aceeași aluniță în formă de semilună.

Femeia ținea în mână pagina lipsă a testului ADN.

Mara a alergat la fereastră, dar aleea era goală. Pe pervaz se afla însă un al doilea medalion, identic cu al ei. Când l-a deschis, în interior a găsit două fotografii de bebeluși și un mesaj minuscul:

„Unul dintre voi este copilul meu. Celălalt a fost folosit pentru a-i ascunde identitatea.”

Mara s-a întors spre Victor. Dorian nu mai încerca să plece, iar Adriana privea brățara de maternitate cu o spaimă pe care nu o putea ascunde.

De pe hol s-au auzit apoi trei bătăi lente în ușă.

Vocea unei femei a rostit numele lui Dorian.

Bărbatul a început să tremure.

Mara a făcut un pas spre ușă, dar el a prins cheia înaintea ei.

— Dacă o deschizi, a șoptit Dorian, vei afla de ce această nuntă a fost pregătită încă din ziua în care voi doi v-ați născut.