Sorin conducea taxiul de aproape douăzeci și cinci de ani.

Văzuse oameni plângând pe bancheta din spate, mirese grăbite, bătrâni care mergeau la spital, tineri care se certau la telefon și femei care priveau pe geam fără să spună nimic. Învățase să nu întrebe prea mult. În meseria lui, oamenii intrau în mașină cu propriile povești, iar el îi ducea doar dintr-un loc în altul.

În seara aceea, plouase mărunt.

O femeie urcase din fața unei clădiri vechi din centru și ceruse să fie dusă într-un cartier de la marginea orașului. Avea în jur de treizeci și ceva de ani, un palton închis la culoare, părul prins neglijent și o poșetă mică, maro, pe care o ținuse strâns în poală aproape tot drumul.

Nu vorbise mult.

Doar la final, când coborâse, spusese:

— Mulțumesc. O seară bună.

Sorin pornise mai departe.

Abia după câteva străzi, când oprise la semafor, a văzut poșeta pe bancheta din spate.

A oftat, a tras pe dreapta și a verificat bonul cursei. Adresa era încă pe aparat. Nu trecuseră nici zece minute.

A întors mașina.

Femeia era încă în fața blocului, căutând ceva în buzunarele paltonului, vizibil agitată.

Sorin a coborât din taxi cu poșeta în mână.

— Doamnă, ați uitat poșeta în taxi.

Femeia s-a întors brusc.

— Doamne, mulțumesc. Aveam toate actele în ea.

A luat poșeta și a desfăcut-o imediat, cu mișcări grăbite, ca să verifice dacă lipsește ceva.

Sorin nu intenționa să se uite.

Dar din buzunarul interior al poșetei a alunecat o fotografie veche.

A căzut pe trotuar, cu fața în sus.

Sorin a încremenit.

Era o fotografie alb-negru, ușor îngălbenită. În ea apărea un bărbat tânăr, de aproximativ douăzeci și opt de ani, sprijinit de o mașină veche, zâmbind ușor spre cameră.

Sorin a simțit cum i se strânge pieptul.

Bărbatul din fotografie era el.

Cu treizeci de ani mai tânăr.

Femeia s-a aplecat repede și a ridicat poza.

— Vă mulțumesc… Stați, fotografia aceea e a tatălui meu.

Sorin a privit-o fără să poată vorbi.

— Nu, a spus el încet. Sunt eu acum treizeci de ani.

Femeia a rămas nemișcată.

Pentru câteva secunde, ploaia fină a fost singurul lucru care se mai auzea.

— Nu se poate.

— De unde aveți poza asta?

Femeia s-a uitat la fotografie, apoi la el. Ochii ei începuseră să se umple de teamă.

— Mama mi-a spus că e tatăl meu.

Sorin a simțit că asfaltul se clatină sub picioarele lui.

— Cum o cheamă pe mama dumneavoastră?

Femeia a ezitat.

— Anca.

Numele l-a lovit ca o ușă deschisă brusc spre o cameră ținută încuiată zeci de ani.

Anca.

Nu mai rostise numele acela de mult.

Fusese iubirea lui de tinerețe. Femeia pe care o pierduse într-o vară, fără să înțeleagă niciodată de ce. Plecase din oraș fără explicații, iar familia ei îi spusese că nu mai vrea să-l vadă.

El o căutase o vreme.

Apoi viața îl obosise.

— Anca Pop?

Femeia a făcut un pas înapoi.

— De unde știți numele ei?

Sorin a privit fotografia.

— Pentru că eu am făcut poza asta. Era în portofelul meu când am cunoscut-o.

Femeia a dus mâna la gură.

— Atunci de ce mama a spus că ați murit?

Întrebarea a rămas între ei, mai grea decât ploaia.

Sorin nu avea răspuns.

— Cum vă cheamă? a întrebat el.

— Mara.

Mara.

Numele nu-i spunea nimic, dar fața ei începea să-i pară dureros de familiară. Forma ochilor. Linia bărbiei. Felul în care își strângea buzele când încerca să nu plângă.

Anca făcea la fel.

— Câți ani aveți?

— Treizeci și unu.

Sorin a închis ochii.

Calculul s-a făcut singur.

Treizeci și unu de ani.

Vara în care Anca dispăruse.

Luna în care el primise o scrisoare fără semnătură, în care scria doar: „Nu o mai căuta. Pentru binele ei.”

— Nu știam, a spus el.

Mara a strâns fotografia la piept.

— Nu știați ce?

Sorin a privit-o direct.

— Că ai existat.

Ea a clătinat din cap, ca și cum refuza să primească răspunsul.

— Mama mi-a spus că tata a murit înainte să mă nasc.

— Nu.

— Mi-a spus că fotografia e singurul lucru rămas de la el.

— Eu n-am murit.

— Atunci de ce nu ne-ați căutat?

Întrebarea l-a lovit mai tare decât acuzația.

— Am căutat-o pe mama ta.

— Cât?

— Un an. Poate mai mult.

— Și apoi?

Sorin a înghițit greu.

— Apoi mi s-a spus că s-a măritat și că nu vrea să audă de mine.

— De cine?

El a tăcut.

Chipul unui bărbat i-a apărut imediat în minte: tatăl Ancăi. Om sever, rece, cu bani și influență în oraș. Nu-l plăcuse niciodată pe Sorin. Îl numea „șoferul fără viitor”, deși Sorin nici măcar taximetrist nu era atunci. Lucra într-un atelier auto și visa să-și deschidă service.

— Bunicul tău, a spus Sorin.

Mara a devenit palidă.

— Bunicul a murit anul trecut.

— Îmi pare rău.

— Nu. Nu vă pare. Spuneți-mi adevărul.

Sorin a tras aer în piept.

— Bunicul tău mi-a spus că Anca a plecat din oraș pentru că nu mă mai voia. Că are o viață nouă. Că dacă o caut, îi fac rău.

Mara a râs scurt, cu lacrimi în ochi.

— Și dumneavoastră l-ați crezut?

— Aveam douăzeci și nouă de ani. Nu aveam bani. Nu aveam pe nimeni de partea mea. El era omul pe care toți îl ascultau.

— Dar dacă o iubeați—

— Am iubit-o.

— Atunci trebuia să luptați.

Sorin nu s-a apărat.

Avea dreptate.

Poate că exact asta îl urmărise toată viața: nu faptul că a pierdut-o pe Anca, ci faptul că la un moment dat a obosit să bată la uși închise.

Mara a deschis poșeta și a scos un plic mic.

— Mama mi-a dat fotografia asta acum două luni, înainte să moară.

Sorin a simțit cum i se rupe ceva în piept.

— Anca a murit?

Mara a închis ochii.

— Da.

Pentru prima dată în mulți ani, Sorin nu a mai simțit ploaia.

— Când?

— Acum două luni.

— De ce nu m-a căutat?

— Poate pentru că a crezut că sunteți mort.

Replica aceea a deschis un alt gol.

— Cine i-a spus asta?

Mara a scos din plic o scrisoare.

— Asta încerc să aflu.

I-a întins hârtia.

Sorin a recunoscut scrisul Ancăi înainte să citească primul rând.

„Mara, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai avut curaj să-ți spun în față. Tatăl tău nu a murit în accident, așa cum ți-am spus. Așa mi s-a spus și mie. Dar cu puțin timp înainte să mor, am găsit o dovadă că poate a fost o minciună.”

Sorin a citit cu mâinile tremurânde.

„Tatăl meu mi-a spus că Sorin a murit. Mi-a arătat un ziar decupat, fără dată clară, cu un accident în care murise un bărbat cu același nume. Am plâns ani întregi un om care poate trăia la câteva străzi de mine.”

Mara nu mai plângea.

Îl privea ca pe un răspuns pe care nu știa dacă îl dorea.

— Mama a trăit crezând că sunteți mort.

Sorin a închis ochii.

— Iar eu am trăit crezând că m-a părăsit.

Adevărul era mai crud decât o simplă despărțire.

Nu fusese lipsă de iubire.

Fusese o minciună pusă între doi oameni de cineva care avusese destulă putere să le schimbe viețile.

— De ce erați azi în taxiul meu? a întrebat Sorin.

Mara a privit spre bloc.

— M-am întors de la notar. Am deschis succesiunea după mama. Printre acte am găsit adresa veche a unui atelier auto și fotografia asta. Am vrut să merg acolo mâine. Dar azi am luat taxiul dumneavoastră întâmplător.

Sorin a privit mașina.

Întâmplător.

După treizeci și unu de ani, fiica pe care nu știa că o are urcase în taxiul lui.

Cu fotografia lui în poșetă.

— Nu știu ce să cred, a spus Mara.

— Nici eu.

— Dacă sunteți tatăl meu…

S-a oprit.

Cuvântul era prea mare.

Sorin nu a îndrăznit să-l atingă.

— Nu trebuie să spui nimic acum.

— Vreau adevărul.

— Și eu.

Mara a scos telefonul.

— Putem face un test.

Sorin a dat din cap.

— Da.

— Dar până atunci, vreau să știu de ce mama a fost mințită.

Sorin s-a uitat din nou la scrisoare.

— Poate răspunsul e la bunicul tău.

— A murit.

— Atunci în lucrurile lui.

Mara a devenit brusc atentă.

— În casa lui a rămas un seif.

Sorin a simțit un fior.

— Ai cheia?

— Nu. Dar mama mi-a lăsat un cod.

A scos din plic o bucată mică de hârtie.

Pe ea era scris:

„Data din fotografie.”

Sorin s-a uitat la poza veche.

Pe spate, abia vizibil, era o dată scrisă cu pix albastru.

Ziua în care el și Anca plecaseră pentru prima dată împreună la mare.

— Știu data, a spus el încet.

Mara l-a privit.

— Atunci veniți cu mine.

Nu era o invitație caldă.

Nu era o acceptare.

Era începutul unei anchete personale între doi străini care poate aveau același sânge.

Sorin a închis taxiul.

Pentru prima dată după ani întregi, o cursă nu se termina la o adresă.

Începea de acolo.

Când au ajuns în fața casei bunicului, Mara s-a oprit pe trotuar.

— Dacă seiful confirmă că a mințit?

Sorin a privit fotografia din mâna ei.

— Atunci aflăm cine ne-a furat treizeci de ani.

— Și dacă nu sunteți tatăl meu?

El a răspuns după câteva secunde:

— Atunci tot te ajut să afli cine a fost.

Mara l-a privit pentru prima dată fără teamă.

Poate nu cu încredere.

Dar fără teamă.

În noaptea aceea, când ușa veche a casei s-a deschis, Sorin a simțit că nu intră doar în locuința unui om mort.

Intra în locul unde cineva îngropase o iubire, o fiică și un nume.

Iar în buzunarul Marei, fotografia lui din tinerețe părea să ardă ca o dovadă care așteptase prea mult să fie privită de omul potrivit.

Mențiune: Această poveste este o dramatizare fictivă realizată cu ajutorul inteligenței artificiale. Personajele, dialogurile și situațiile sunt create artistic și nu reprezintă persoane reale sau evenimente reale. Materialul are scop de divertisment și trebuie tratat ca atare.